Cucul nărăvaş...

Românaşii mei, mai ţineţi minte? “Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn cu vai-nevoie, zicându-mi: [...] iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?”
Sigur că nu uită nimeni şugubeţele “Amintiri” ale lui Creangă - cu pupăza ne-am “întâlnit” prin clasa a VI-a, cred. Ei! Cu atât mai mult nu pot uita eu! Vă lămuresc îndată!
Terminaseră ai mei de mobilat umilul apartament de bloc (că pe vremea împuşcatului nici nu puteai avea altceva) şi se gândeau cam ce să mai pună ca să fie oleacă mai frumos (fie vorba între noi: ca s-o “pună-n fund pe cumătra când o vedea că la noi e mai ceva ca la ea!”). Şi-şi cumpără una-alta: tablouaşe – să nu zică lumea că nu apreciem arta -, oglinzi – să pară camera mai mare -, flori - cam de plastic, că doar n-o să dăm atâţia bani pe nişte buruieni, care, oricum, se ofilesc! – şi ... un ceas cu cuc. Dintre toate obiectele de decoraţie, abia cântătorul orologiu ne-a vrăjit şi pe noi, moştenitorii. Căci trebuie să vă spun că eram trei la număr. Moştenitori! Cu tot cu părinţi, cinci suflete! Eu, prin gimnaziu, ăştialalţi doi, ceva mai mici.
Frumos mai era! O nuanţă de maroniu lucios (cum era teracota sobelor crescute în apartamentele de bloc, după ce binecuvântările revoluţiei au început să se arate timid prin debranşarea caloriferelor). Sub el, atârnau două lanţuri de vreo doi metri, la capetele cărora se aflau două chestii (greutăţi) sub formă de ştiuleţi. Sarcina de a-l monta sus pe perete, destul de aproape de tavan, i-a revenit şefului (oare?) familiei. Foarte tacticos, tata şi-a exercitat îndatorirea cu conştiinciozitate. Noi, copiii, eram tare nerăbdători să vedem ce-i cu cucul? În mintea noastră, de plozi nescoşi în lume, nu era clar deloc cum stă acolo biata pasăre închisă şi mai şi cântă la comandă.
Montajul fiind finalizat, hai să-i facem proba. Vine “supraveghetorul” principal, mama, să vadă dacă toate lucrurile merg ca la carte. Trage de lanţuri, ridică greutăţile sus, potriveşte acele ceasului şi ... începe tic-tac-ul. Oau! Ce tare se aude! Ca să vedem şi cucul, trebuie să privim până la “şi jumătate”. Privim! La minutul cu pricina, portiţa se deschide, iese un căpşor de lemn maroniu (se cam zărea sârma cu care era ancorat de mecanismul intern al orologiului) şi, în loc să cânte, zbiară un “cu-cu” de-am tresărit toţi cinci. După care, intră şi trage portiţa după el cu un click pe măsura “suavului” cântecel: trosc! Bună treabă! O să simţim de-adevăratelea că trăim! O să “gustăm” fiecare minut al existenţei noastre viitoare!
Dar să vedeţi “la fix” ce plăcut era! Şi dacă te mai prindea şi ora 12 pe acasă, atunci era plăcerea mai mare! Îţi zbiera cucul de 12 ori “cu-cu”! Ce să mai discutăm! De frica “trilurilor” mecanice, găseam motiv să ieşim din casă din jumate în jumate de oră! Şi n-o să vă spun că o bună perioadă de timp gunoiul era dus înainte de vreme, ziarele erau aduse de la cutia poştală, pâinea cumpărată, comisioanele duse vecinilor fără insistenţele obişnuite din partea mamei ...
Am priceput noi, copiii, că pasărea asta nu prea ştie de glumă şi că frăţia cu omologul din pădure e cam ca a cincea roată la căruţă. Însă ai noştri nu erau de aceeaşi părere! Ceasul e frumos şi util chiar dacă sunetul e cam puternic! Zarurile fuseseră aruncate (în traducere liberă: banii fuseseră cheltuiţi) şi cale de întoarcere nu mai era! Mai aveam o speranţă: să vină “cumătra”şi să nu-i placă! Ea a venit! Dar cucul a fost apreciat. Aşa că inima mamei creştea în aceeaşi proporţie cu frustrarea noastră!
Şi mai şi era aşezat în hol, adică în mijlocul casei. N-aveai unde fugi ca să scapi de cuc! Mai rău decât atât: cântăreţul nici nu ştia de ora 12 a.m. şi de 12 p.m. Cânta la fel de sârguincios şi pe timpul nopţii, când ţi-era somnul mai dulce! Nici gând să i se încovoie ciocul de ruşine la ideea că oamenii dorm noaptea ...
Ca urmare, n-o să ne condamnaţi prea tare că am hotărât să sabotăm cucul ... Am încercat să smulgem pasărea din dosul portiţei. Dar nu ne-a mers! Era ancorată bine! Am tras de lanţ înainte şi-napoi, poate l-om bloca. Dar lucrurile erau temeinic făcute pe vremea aceea! Aşa că am furat “ştiuleţii”. Am făcut, însă, o convenţie. Ca să fie “parte dreaptă”, am luat eu unul şi fratele meu pe celălalt şi am hotărât ca fiecare să-l ascundă unde ştie pe al lui. Sora mai mică a fost “favorizată”: ea trebuia să păstreze ... secretul!
Nu ne-a mers chiar cum am voit. Părinţii au găsit “metode” să ne convingă să scoatem greutăţile tăinuite, care nu puteau să dispară din senin ... Dar ceva tot am obţinut: conştientizarea de către cei mari că somnul celor mici e mai important decât mândria deşartă. Cucul n-a mai zbierat noaptea, ci doar ziua. Şi mai ales când venea “cumătra” în vizită! Cei trei Nică ai familiei, ca nişte muschetari veritabili, au tras un semnal de alarmă (de cuc...).
După ani, locul orologiului cântător a fost luat de un altul mai silenţios, cu posibilităţi de reglare a intensităţii sunetului. Un ceas al cărui cânt chiar te trimite cu gândul la trilurile cântăreţilor din pădure. Un ceas care nu mai are nimic în comun cu mecanicul “cu-cu”... E drept că pe asta de-abia dacă-l observi.
Ştiţi ce e absolut uimitor? Acum, relicva cu cuc se află pe perete în livingul fratelui meu, care locuieşte în Cipru, tronând acolo ca un simbol al copilăriei noastre. Nu căntă nici „cu-cu”, nici „pu-pu-pup”, ci doar priveşte ... copilăria unei alte generaţii: una care are doar „3 weeks” (nici cucul nu mai ştie româneşte...).
Şi ştiţi ce mai e ciudat? În livingul meu, tronează o colivie în care-s vreo trei „cuci”: două nimfe şi-un peruş. Nu prea ştiu ei nici de singurătatea cucului, nici de pupatul pupezei. Ştiu de altele! Dar vă dau cuvântul meu că, uitându-mă la ei, văd un alt cuc ... din alte vremuri ...

Un aspirator-menajeră...

            Am ajuns s-o trăiesc şi pe asta... Nu-s tocmai fericită că am trecut prin aşa ceva. Dar, măcar, am luat o decizie: să-mi cumpăr un aspirator – menajeră NaviBot. Să vă explic.

            Nu-s tocmai o fiinţă excesiv de preocupată de curăţenia casei (aşa cum este mama mea), dar ordinea de bun-simţ o păstrez întotdeauna. Însă, într-o zi cu soare, părinţii mei au hotărât să-mi facă o surpriză … de neuitat. S-au gândit că o vizită neanunţată o să mă umple de bucurie. De fapt, asta ar fi fost reacţia mea normală, dacă grija mamei pentru curăţenie n-ar fi fost obsesivă. De câte ori îşi anunţa vizita, mă străduiam din răsputeri să-i ating standardele. Dacă reuşeam sau nu, aflam îndată, căci diplomaţia nu a intrat niciodată în strategiile familiei. De data asta, „surpriza” s-a cam transformat într-o fereastră deschisă spre „normalitatea” zilnică. Am avut, totuşi, noroc de telefonul soră-mii care, cu zece minute înainte, m-a înştiinţat de intenţia alor mei. Vestea m-a pus în mişcare imediat. Lucrurile şi-au găsit repede locul lor prin dulapuri, iar praful a dispărut instant de pe mobilă. Mai trebuia să curăţ colivia papagalilor. Frumoasele conlocuitoare, două nimfe, sunt în stare de multe fapte de vitejie: praf cât o întreagă cireadă şi seminţe peste tot cât un stol întreg…

            Aşadar, desfac partea metalică a coliviei, o aşez pe parchet, iau fundul de plastic al cuştii şi încerc să-l direcţionez cu un colţ spre găleata de gunoi. Îmi scapă din mână şi toate cojile de mei îşi revarsă splendoarea pe parchet şi pe covor, pe sub masă şi pe lângă pat…

Dacă în momentul acesta aş fi avut la dispoziţie un aspirator-menajeră, adică unul din acela care se mişcă singur prin cameră aspirând reziduurile, aş fi fost salvată. El m-ar fi ajutat cu seminţele împrăştiate, în timp ce eu aş fi aşezat hârtia pe fundul coliviei şi aş fi pus la loc papagalii crestoşi. Eu mi-am făcut treaba, dar când să strâng de pe jos, soneria  a dat de ştire că nişte musafiri se vor bucura (sau nu?) de tihna casei mele…

            N-are rost să vă mai spun de observaţiile „materne” legate de „climatul propice vieţii de familie”, de „bunul mers al cuplului într-o casă ordonată”… Nu! O să vă spun de decizia luată instantaneu: cumpărarea unui aspirator automat, cu care să nu mă mai simt singură în situaţii de criză. Pentru bunul mers al vieţii de familie!  

Medicina românească

între civilizaţia vestică şi jungla africană

            Am cumpănit destul de mult până să mă decid să-mi exprim părerea în legătură cu sistemul medical din România. Am pus în balanţă faptul că, în familia mea, sunt destul de multe persoane ce lucrează în sistem (mai în glumă, mai în serios, cunoscuţii ne spun „fraţii de Medici”, noi fiind singurii care activăm în alte domenii), dar şi realităţile medicale pe care am avut ocazia să le descopăr în Vest.

            Sunt un patriot convins şi, ca urmare, încerc să găsesc aspectele pozitive ale sistemului de sănătate din România. Mă gândesc, în primul rând, la oameni de valoare, la medici renumiţi în toată lumea, care au ales să rămână aici, în ciuda marasmului economic, social şi politic în care ne ducem zilele cu toţii, deşi ofertele din exterior le vin periodic şi chiar sunt foarte generoase. Mă gândesc, de asemenea, la profesorii de la universităţile de medicină, de renume internaţional, care au format medici în adevăratul sens al cuvântului. Mă gândesc la cabinetele şi clinicile particulare ce sunt, cele mai multe dintre ele, la fel de bine dotate precum suratele lor occidentale. Însă mai mult de atât, oricât m-aş strădui, e tare greu să mai găsesc şi toate acestea par învăluite într-un fum ce se diluează de la un an la altul.

            Din păcate, balanţa aspectelor negative atârnă cumplit de greu. La toate nivelurile! O situaţie banală: populaţia română, chiar înainte de a se confrunta cu apariţia costurilor enorme actuale ale consultaţiilor şi ale medicamentelor, se comportă total iresponsabil în privinţa propriei stări de sănătate şi, implicit, a celor din jur. Românul îşi cam administrează singur tratamentul, pe care şi l-a „prescris” tot el, după ce şi-a „intuit” diagnosticul. Tot acest comportament i se pare absolut normal, fără a gândi nicio secundă că un antibiotic, spre exemplu, luat necorespunzător îi creează o stare de rezistenţă a organismului, care, data viitoare, nu va mai reacţiona la acelaşi medicament, ci va avea nevoie de altul şi mai puternic. Aceasta e doar o verigă a lanţului nociv: cei din jurul său, expuşi la virusuri, vor suporta situaţii similare; mai mult decât atât, descendenţii vor avea de suferit de pe urma comportamentului iresponsabil al părinţilor. La polul opus, chiar un copil din ţările nordice, din Suedia, spre exemplu, îşi va dovedi conştiinţa civică, explicându-ţi că nu poţi lua medicamente după ureche deoarece organismul tău va dezvolta o rezistenţă la virus şi, în felul acesta, vei afecta şi sănătatea celor din jur. Copilul nostru, nu numai că nu este învăţat în acest sens, dar mai şi preia mentalitatea părinţilor.

            N-aş putea să nu remarc, totuşi, o schimbare benefică a atitudinii celor mai mulţi părinţi. Măcar în ceea ce priveşte tratamentul stomatologic. Copiii noştri au parte, cei mai mulţi, de tratamentul dinţilor şi, în marea majoritate, se îngrijesc şi de aspectul acestora: majoritatea poartă aparat dentar. N-am obsevat, însă, aceeaşi grijă pentru prevenţie.

            Un aspect ce ţine oarecum de normalitate este posibilitatea românilor de a consulta un medic de familie dintr-o altă ţară şi de a beneficia de serviciile ireproşabile ale spitalelor din exterior. Dar ce facem cu persoanele ale căror venituri nu sunt suficiente nici pentru întreţinerea zilnică? Cum ar putea o familie de profesori, de pildă, să spere că un spital austriac îi va rezolva problemele de sănătate? Se va îndrepta cu frică spre cele autohtone! Frică faţă de priceperea medicilor rămaşi aici, frică faţă de pretenţiile personalului sanitar de a fi stimulat cu diverse atenţii doar pentru a-şi face datoria, frică de atitudinea batjocoritoare şi, uneori, vulgară a asistentelor, frică de mizeria din saloane, de gândacii care colcăie peste tot, frică de posibilitatea degradantă de a împărţi patul cu încă una-două persoane, frica de a nu se lua curentul în timpul operaţiei... Făcând haz de necaz, nu ajungi să te gândeşti că ai putea să te tratezi singur?!

            Lucrând într-un mediu expus virusurilor de tot felul, între copii, mă „confrunt” cu fel de fel de situaţii. Una dintre colege s-a molipsit de AH1N1, virus din cauza căruia şcoala ne-a fost închisă pentru dezinfecţie timp de o săptămână. Fără a avea de ales, s-a internat la Infecţioase. Ne-a îngrozit cu relatările din spital, în special cu cele legate de igienă. Ea a hotărât, semnând pe propria răspundere, să părăsească spitalul înainte de termen de frica altor boli.

            O paralelă cu o clinică austriacă ne-ar arunca în derizoriu. Ei au preocupări legate de intimitatea pacientului, care e transportat cu lifturi speciale şi pe culoare ferite de privirile vizitatorilor pentru confortul psihic al tuturor. Noi ne-am dori să nu ne cadă planşeul peste mesele de operaţie şi personalul medical să ne zâmbească amabil, binevoitor, că şi aşa avem destulă suferinţă când ajungem la ei... Ne-am dori să nu ne plece în alte ţări medicii şi asistentele, şcoliţi cu bani grei, banii noştri, ai tuturor, ca să beneficieze pacienţi de aiurea de formarea lor profesională. Şi, mai nou, suntem în pericol ca, în loc de doi în pat, să fim mai mulţi... Eficienţa sistemului sanitar abia acum începe prin... închiderea spitalelor! Pacienţii dintr-un sat duşi la spital în altul vor aduce economii semnificative la buget, în niciun caz pierderi şi mai mari...

            Lăsând glumele macabre deoparte, părerea mea este că decizii mai proaste decât cele actuale nu au mai fost luate până acum, că suntem în picaj pe toate planurile, inclusiv cel medical. Soluţia ieşirii din acest marasm e una de bun simţ: asigurarea condiţiilor decente pentru spitalizarea pacienţilor, dotarea cu aparatura necesară, motivarea financiară a personalului. Iar educaţia medicală a copiilor e cărămida de bază!

            Nu putem rămâne nepăsători la această stare de fapt pentru că suntem în Europa şi tindem spre civilizaţia vestică. Departe de noi „jungla africană”!      

     

Copilărie întru lumină...

Nimic neobişnuit în dorinţa unei mame de a-şi creşte copilul într-o lume croită după tiparele zămislite de ea! Nimic anormal în a aduce în lumea pruncului doar ceea ce-i va asigura o linie a vieţii sănătoasă şi morală! Nimic atipic în înconjurarea micuţului cu lumină...

Dacă universul copilului s-ar limita doar la cel casnic, familial, ar fi suficiente dorinţa şi intenţiile mamei. Zeiţa copilăriei simte când necesităţile fiziologice primează, simte când fiul are nevoie sporită de afecţiune, simte când privirea blândă trebuie înăsprită întru deprinderea unui comportament corect. Însă, odată cu grădiniţa şi şcoala, începe iniţierea copilului şi în tainele existenţei extra-familiale, sociale. Trecerea timpului aduce treptat înclinarea balanţei. Desprinderea de familie e din ce în ce mai evidentă până ce „micuţul” ajunge să-şi întemeieze propria familie. Dar, pâmă acolo, copilul se confruntă cu o mulţime de situaţii care, în loc să-i asigure evoluţia, îl frânează.

„Zeiţa” şi-ar dori bagheta aceea magică pentru a alunga repede tot ce i-ar putea afecta viaţa actuală şi viitoare a celui care preţuieşte mai mult decât lumina propriilor ochi. Însă dragostea şi grija-i trebuie să se coreleze cu realismul şi, ca urmare, îşi va pune în mişcare toate resursele pentru a-şi direcţiona copilul pe cel mai luminos drum.

Sunt şi eu o „zeiţă” a copilăriei, chiar cu ceva experienţă, pentru o fetiţă minunată, ajunsă la vârsta adolescenţei. Aşadar, pot face un bilanţ al paşilor urcaţi spre lumină. „Bagheta” mi-a ajutat din plin pentru ca fiica mea să deprindă valori morale precum: cinste, corectitudine, adevăr, demnitate, preţuirea oricărei forme de viaţă, toleranţă, cumpătare, respect, înţelegere superioară a diverselor manifestări, punctualitate, conştiinciozitate, minuţiozitare, perseverenţă ş.a. Ce n-a reuşit să alunge bagheta ţine de puterea altui „zeu”: droguri, alcool, tutun, perversitate, furie, răzbunare, război, excese ....

Lupta cu toate acestea s-a desfăşurat pe un alt plan: cel al conştientizării existenţei pericolelor şi al alegerii corecte. Nu poţi anihila corupţia existentă în societate, dar îi poţi arăta copilului că există calea demnităţii şi a corectitudinii şi că e liber să aleagă. Nu poţi opri războaie, dar poţi, alături de copilul tău, să lupţi pentru pace. Nu poţi opri ura, însă poţi transmite iubire. Nu poţi alunga suferinţa, dar poţi dărui lumină...

Iar o sămânţă aruncată pe un teren fertil naşte un lan întreg! Cu atât mai mult cu cât străluceşte în lumină ...

De Mărţişor...

Momente mai mult sau mai puţin comice tangente Mărţişorului au fost de-a lungul timpului mai multe, cu atât mai mult cu cât activitatea mea se desfăşoară într-un domeniu în care astfel de tradiţii se perpetuează cu entuziasm de către elevi. Abia aşteaptă această zi! Se pregătesc din timp, chiar cu câteva zile înainte, iar pe 1 Martie freamătă de bucurie şi privesc nerăbdători în ochii tăi să-ţi vadă reacţia.

Copila de acasă, la fel! Preferă să renunţe la câteva plăceri culinare ca să cumpere mărţişore şi, în ultimul timp, flori. Cel mai „nerăbdător” mărţişor era, evident, şi cel mai frumos. Într-un an l-am găsit pe pernă, altădată micuţele mâini emoţionate mi-l prindeau în piept.

Acumulându-se încă vreo câţiva ani în tolba cu experienţe, copila-mi şi-a dorit să însoţească mărţişorul cu flori de primăvară. A tratat pe ascuns cu ministrul de finanţe al familiei...

Ziua cea mare a venit, iar planul ei a fost ca, atunci când se întoarce de la şcoală, să-mi ofere o bucurie florală cumpărată în drum spre casă. Ca să fie surpriza şi mai mare, n-a descuiat uşa cu cheia din dotare, ci a sunat prelung, insistent... Ceea ce nu ştia, sărăcuţa, era că eu mă întorsesem cu o oră înaintea ei de la serviciu, cu un portbagaj de flori (e mult prea puţin spus „cu un braţ de flori” şi mult prea vulgar „un camion de flori”) şi că deja le aranjasem prin toată casa, creând adevărate ikebana.

Am răspuns la uşa de după care s-a ivit o zambilă ambalată frumos, având prins un mărţişor-fluture în partea de sus. În spatele buchetului „se ascundea” un surâs nerăbdător, pus pe şotii de copil drag. Privirea mi s-a luminat, însă chipul ei s-a transfigurat: de la încântare la nedumerire, de la surpriză la lacrimi. Privirea îi alunecase pe lângă mine şi zărise superbele aranjamente florale din interior...

Eforturile mele de a o convinge că cea mai frumoasă floare pe care am primit-o era zambiluţa cu fluture n-au fost tocmai eficiente. Degeaba i-am tot povestit cum, în drum spre casă cu buchetele de flori în braţe, un tânăr şugubăţ mi-a strigat „Casă de piatră” (eram singură şi nu tocmai la vârsta unei mirese)! Ca urmare, am desfăcut zambila şi, după eforturi incredibile, mi-am prins-o în păr cu fluture cu tot. Întreaga zi a fost sub „tutela” graţioaselor cadouri...

Acum, ne amintim cu drag de Mărţişorul „tutelar”! De fapt, ni-l „oferim” reciproc în fiecare an! Şi e cel mai drag!    

Podul lui Dumnezeu

E o bună perioadă de când am hotărât să descopăr minunile ţării în care ne tot ducem veacul şi de care uneori ne lepădăm cu prea mare uşurinţă, îngroziţi de realităţile dezastruoase din multe domenii. Aşadar, am decis să fac din România mea o ţară de vis, de mister, de taină, o ţară care trebuie să-şi ridice mândră capul pentru minunăţiile cu care a fost binecuvântată! O ţară în care oameni de valoare să-i promoveze cultura şi locurile şi frumuseţea sufletească a neamului! O ţară în care şi românii să manifeste interes pentru turism, pentru bogăţiile ei naturale, pentru regiunile unice în Europa! O ţară în care să fim mândri că ne-am născut!

N-o să aleg pentru descriere zone mai bine promovate, ce ne reprezintă prin frumuseţe sau prin inedit – precum Delta Dunării, sau Transfăgărăşanul, sau Cazanele -, ci un loc de care nu am auzit în şcoală ( la orele de geografie), pe care nu l-am regăsit în vreo emisiune cu caracter turistic, despre care nu am văzut niciodată un material publicitar... Un loc excepţional, în care am resimţit o revelaţie mistică, în care m-am simţit învăluită de aerul misterios al localnicilor...   

Să purcedem la drum, aşadar! În circuitul de acum 4-5 veri, am călcat şi şoselele judeţului Mehedinţi. Aflaţi pentru prima dată în aceast colţ al tării, eram absolut fascinaţi de relief. Nimic din ce-am văzut anterior nu se compară cu particularităţile regiunii. Privirea nu ne era deloc obişnuită cu ceea ce descopeream aici: formaţiuni carstice – aveam să aflu mai târziu, documentându-mă -  unicat în ţară! Ne-am tot oprit să observăm de aproape „bolovanii” ce ieşeau din pământ, la tot pasul, nicăieri altundeva decât prin pădure, printre copaci. Însă punctul culminant al periplului nostru mehedinţean a fost „vederea” (ar fi impropriu să spun „vizitarea”) Podului lui Dumnezeu. Este un pod de piatră, situat lângă localitatea Ponoarele, în apropiere de lacul Zăton.

Prima reacţie când am oprit maşina( într-un spaţiu cu pretenţii de parcare) a fost să culegem informaţii despre autorul, motivul, timpul construirii podului. Nu mică ne-a fost mirarea când am aflat că este un pod natural (logic, doar este al lui „Dumnezeu”!) şi că imaginea lui sălbatică este învăluită în aura unor legende fascinante! Ba că Dumnezeu ar fi dărâmat tavanul unei peşteri ca să-i vină de hac Necuratului, care – evident! – şi-a găsit altă cale de ieşire pe poarta ce duce la Zătonul Mare! Ba că Cel Atotputernic ar fi construit podul pentru Nicodim ca să ajungă la Tismana... În fine, am vizitat vrăjiţi locurile, am rupt tenişii şi până la lacul Zăton, care, din păcate, în acea perioadă a anului (august) era secat. Însă cel mai captivant moment a fost când ne-am apropiat de gura peşterii de sub pod şi am început să simţim uşor-uşor beneficiile aerului „condiţionat” natural.

Răcoarea din peşteră ne-a ademenit să intrăm câţiva metri în întunericul ei. Transformarea s-a produs şi în interiorul nostru. Soţul meu a inceput să emită nişte sunete, vrăjit de trilurile ecoului. Deşi, iniţial, am protestat, ne-am lăsat şi noi pradă acestei bucurii copilăreşti... Aşa că ne-am transformat într-un „merituos” cor „natural”. Eram doar noi în peşteră, eram „în familie”... Noi şi cu Dumnezeu! Dar nu pentru mult timp! Bucuria noastră infantilă a atras şi alţi turişti. Mărturisesc: mi s-a făcut instant ruşine când am văzut ochii lor extrem de nedumeriţi. Dar mi-a venit o idee salvatoare: le-am spus că e un loc perfect pentru „descărcarea tensiunilor interioare” şi, aţi ghicit, corul s-a mărit cu încă doi participanţi. Aşa că am putut ieşi din peşteră cu fruntea sus...

Lăsând la o parte amintirile „dumnezeeşti”, consider că această zonă ar trebui promovată cu mai mult sârg. Măcar pentru faptul că Podul lui Dumnezeu e unul dintre cele trei poduri naturale existente în toată Europa (şi singurul deschis traficului rutier)! Măcar pentru faptul că, în imediata apropiere, Zătonul mic prezintă o particularitate interesantă: localnicii (puţini!) îţi spun că e fără fund, dar e de fapt o prelungire a peşterii în care se adună apa din vale. Măcar pentru farmecul legendelor pe care oamenii locului ţi le spun cu un aer misterios, de mari iniţiaţi! Măcar pentru istorisirile lor - care, se pare, nu au legătură deloc cu irealul - despre oamenii ce au scăpat absolut nevătămaţi (nu şi maşinile lor!) din accidentele de pe Podul lui Dumnezeu, în urma cărora au plonjat în gol cu camioane cu tot! Unul dintre ei, localnicii îi ştiu şi numele, a ridicat acolo o cruce în semn de mulţumire faţă de divinitate şi în fiecare an vine la ea şi face parastas.

Însă „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii!” Hai să fim noi arhangheli şi să promovăm zona, poate se vor găsi fonduri pentru dezvoltarea ei!

S-auzim de bine!

Martie...

Mămicuţă dragă,

          Nu te mira de apelativul ăsta dulceag! Nici nu-ţi imagina că sunt iar o mică linguşitoare! Departe de mine orice gând pervers!

          Azi îţi scriu, scumpă zeiţă a copilăriei şi adolescenţei mele, pentru că vreau să te detronez din scaunul de „nimfă” şi să ţi-l ofer pe cel de „amazoană”! Pentru că ştiu că, declarându-ţi război, o să devii din nou o luptătoare veritabilă ce-şi va apăra regatul cu încrîncenare, ce nu va recunoaşte nicio secundă că, printre multiplele virtuţi, mai ascunzi şi câte o rătăcită greşeală maternă...

          Să te pregătesc mai întâi? Să nu atac fără a trimite un sol? Bine! Fie!

          Mai ţii minte, măicuţa mea, că îmi pregăteai toate bunătăţile din lume şi că-mi spuneai să nu las nimic în farfurie, că nu-i frumos? Mai ştii că, la fiecare sfârşit de săptămână, trona pe masa din bucătărie câte o delicioasă plăcintă sau câte o ispititoare prăjiturică? N-ai uitat nici sărmăluţele acelea ce-ţi transformau gura într-un lac de acumulare numai mirosindu-le! Nici tochitura de porc cu brânză, ochiuri şi mămăliguţă! Nici ... nici... Ce să le mai înşirui acum? E destul să-mi amintesc părerea ta de nezdruncinat (oricâte eforturi aş mai fi făcut!) cum că „o fată slabă e urâtă, nu se uită nimeni la ea!” Nici nu vroiai să auzi de talie! Eu să-mi văd de treabă, să las prostiile şi să  „pun mâna pe învăţat”!

          Am pus mâna bine de tot, că acum ai cu ce te lăuda la tot târgul! Dar am pus şi pe mâncare! Şi n-am mai luat-o! Cât am fost „în creştere” şi am mâncat „gospodăreşte”, nu se plîngea nimeni de nimic! Dar, acum, gustul bunătăţilor tale n-a trecut! Îşi cere toate drepturile! Şi câte mai are! Sfintele plăcinte şi-au lăsat urmaşi la tron! Şi nu trece săptămână să nu-ţi „aminteşti” de mine! „Cum să mănânce fata numai prostii din comerţ?!” Mai fă-i câte o „oliţă” de sărmăluţe! „Nu mânca, fată, dacă te îngraşi! Dă la ceilalţi!” Da’... parcă poţi să le dai pe toate?! Ţii „vreo două” şi pentru tine! Că doar le-ai dat de gust! Şi uite-aşa, de câte ori mă uit în oglindă, îmi amintesc ce mândră-mi arătai pozele de bebel, în care eram „tare frumuşică aşa durdulie”! 

          Ţi-am mai ţinut eu piept! Dar parcă poţi de unul singur să lupţi cu o „armată întreagă”? Ghivecele cu flori n-au vrut să primească decât apa cu vitamine din paharele ce se goleau fix când aveai „un pic de treabă” prin casă! Mâncarea „multă şi bună” n-o vroiau nici ele! Şi nici animale nu ne-ai dat voie să creştem în casă, că „doar nu-i locul lor la bloc”! Ce s-ar mai fi bucurat ele, bietele „fiinţe virtuale”!

          Acum, nu mă mai obligă nimeni să „nu fiu slabă ca o cioară”! Dar ce folos, că gustul l-am prins! Şi privirea mi-o întorc repede de la oglindă când nu-mi mai place ce văd! Capul în nisip şi povestea struţului continuă!

          Măiculiţă scumpă, sper că ai înţeles bine mesajul solului pe care ţi      l-am trimis! Şi că nu există cale de negociere! Suntem în relaţii nu tocmai amiabile!

          De aceea, n-o să te îmbrăţişez, nici n-o să te sărut! Dar îţi voi ura din toată inima să fii sănătoasă, să ai parte de toate bucuriile din lume şi.... să mă inviţi din când în când la nişte poale-n brâu! Când mi-o fi inima mai amară!

          Te iubesc, măicuţa mea!    

Pe urmele Afroditei...

          
           Cine nu şi-ar dori o vacanţă într-un loc exotic? Cine n-ar vrea să-şi bucure gleznele în apa din spumele căreia s-a născut Afrodita? Cine-ar sta pe gânduri în faţa unei propuneri de a pătrunde într-un loc mitic, în care eroi ai mitologiei greceşti şi-au disputat influenţa şi iubirile...

            Am avut nesperata şansă de a vizita, împreună cu familia mea, un loc pe cât de prosper şi civilizat, pe atât de învăluit în misterul legendelor antice. În august 2009, am coborât din avion în inima insulei Cypros, cu inima strânsă de emoţia necunoscutului, cu nerăbdarea pe chip şi cu fericirea în suflet...

            Primul contact cu lumea cipriotă l-am resimţit la nivel senzitiv nu tocmai plăcut: căldura umedă, specifică zonelor mediteraneene. Însă, acesta a fost unicul aspect ce ne-a dat de furcă! Toate celelalte ne-au făcut să ne simţim într-o lume ireală! De la autostrăzi şi trafic până la calitatea serviciilor oferite pe plaje şi în hotel! De la grija continuă pentru siguranţa omului până la amabilitatea ciprioţilor faţă de turişti!

            Nu am pregetat niciun efort pentru vizitarea insulei – perlă a Mării Mediterane. Zonele din sud – cazarea a fost la Limassol – le-am “fumat” în câteva zile: Paphos, Larnaca, Nicosia. Inutil să vă mai spun că ne-am scăldat în valurile din spuma cărora s-a întrupat Afrodita, că am tot studiat Stâncile zeiţei ca să descoperim misterul procreării fabuloase ( fie de către Uranus, fie de însuşi Zeus)! Ne-am împărtăşit şi de mireasma aerului de munte în Troodos şi am şoptit cuvinte de admiraţie pe străzile înguste ale satului cu aspect medieval Lefkara, apoi ne-am plecat privirea cuvioasă (şi curioasă!) în faţa icoanelor creştine de la mănăstirea Kykko ( nu fără a cugeta la provenienţa bogăţiilor incredibile pe care le vezi aici!).  

            Dacă regiunea centrală şi de sud a insulei (zona grecească) ne-a impresionat prin bogăţie, prin frumuseţe, prin grija cu care sunt amenajate plajele şi parcurile, prin arhitectura ce te fascinează la tot pasul, cea de nord (Ciprul turcesc) ne-a vrăjit mai ales prin relieful de-a dreptul uimitor. Muntele şi marea vieţuiesc în acelaşi loc, apele se închină în faţa stâncilor pe care tronează mândru castelul Sf. Hilarion. Mai la nord, valurile însemnează trecerea timpului pe zidurile castelului Kyrenia. Corăbii-hotel te îmbie să cunoşti experienţe istorico-legendare (şi - de ce nu? - mistice) chiar la poalele lui. 

            Sigur că toate aceste imagini te copleşesc prin măreţie şi frumuseţe cu atât mai mult cu cât te iau prin surprindere imediat după ce treci vama din Cipru în ... Cipru! Am privit amuzaţi seriozitatea vemeşilor ce ne controlau actele şi care nu concepeau să te bucuri atât de minunăţiile greceşti cât şi de cele turceşti fără să le dai “socoteală” că te afli în scop turistic pe plaiurile lor. Tot frumoasa Afrodită i-o fi învrăjbit?

            Localnicii din nordul Ciprului sunt puţin diferiţi. Mai amabili, dar şi mai insistenţi! Cu tot preţul să te convingă de faptul că mâncare ca la ei nu găseşti în altă parte! Nici suveniruri, evident! Aşadar, atmosfera strănepoţilor Semilunei nu lipseşte!

             Iar noi, demni urmaşi ai lui Decebal şi ai lui Traian, n-am lăsat nici o bucurie să ne treacă printre degete: nici mâncarea cu specific turcesc (mâncasem anterior, evident, şi la un restaurant grecesc în sud), nici arhicunoscutul lor rahat cu diverse arome, nici produsele textile lucrate meşteşugit, nici... nici....

            Aşadar, zeiţa frumuseţii şi a iubirii ne-a învăluit gândurile, astfel că n-am sesizat atunci necontenitul zbucium de a alege între plajele însorite, cu ape calde şi limpezi, şi muzeele medievale, între odihna inerentă unei perioade destinate relaxării şi murmurul vieţii de noapte, între căldura moleşitoare şi confortul interioarelor “condiţionate”...

            Acum, departe de “zeiţa dezlănţuită”, visez măcar să-i fiu vecină la o oarecare distanţă, peste ocean… I-am auzit vocea şi-am urmat-o în Italia, unde şi-a schimbat şi numele şi menirea: Venus – zeiţa protectoare a Romei... 

Competenţă sau frumuseţe?

            Nu e greu să observi, în aproape toate domeniile, faptul că angajaţii a căror slujbă se desfăşoară „la vedere” sunt selectaţi „pe sprânceană”: de la simpli vânzători în supermarket sau secretare  până la crainici TV sau asistenţi manager. Observaţia, cred, e universală. La noi s-a conturat odată cu celelalte schimbări aduse de înlocuirea regimului anterior.

            N-am folosit întâmplător genul masculin. Însă incidenţa fenomenului e mult mai vizibilă în cazul reprezentantelor sexului frumos. La drept vorbind, fără să gândeşti problema sub toate aspectele, te bucuri mai mult într-un stand cu suveniruri, spre exemplu, să-ţi surâdă o veritabilă descendentă a Afroditei... Parcă ţi-e mai uşor să comunici cu ea! Toate astea în condiţiile în care sunt şi eu femeie! Darmite un bărbat!

            Aş dovedi cel puţin inocenţă în gândire dacă mi-aş imagina că întreaga carieră a unei femei frumoase n-are legătură cu aspectul său “comercial”. Deşi, în ipostaza mea raţională, un conglomerat de idei pune stăpânire pe mintea mea: întâietatea competenţei în faţa prezenţei agreabile (mă cam visez în Suedia... ); egalitatea de şanse atât pentru femeia ce are, printre caracteristici, coordonatele 90-60-90, cât şi pentru cea care a ales să nu se înfometeze (viziune utopică?); direcţia sănătoasă receptată de generaţiile în formare, a căror privire trebuie îndreptată spre lucrurile esenţiale, reale, durabile (parcă n-aş trăi pe plaiuri mioritice!); devenind ceva mai pragmatici, când frumuseţea începe să apună, după ani de perfecţionare şi de formare de competenţe, ce facem? Dăm angajaţii afară şi aducem Afrodite proaspete?

            Locul meu de muncă, din fericire, n-a presupus nicio selecţie pe baza criteriilor estetice. Nu că aş fi fost deficitară la acest capitol. Însă, cu trăirile şi cu simţirile de acum, cele ale maturului, n-aş putea accepta astfel de compromisuri! De-a lungul timpului, am putut observa puterea pe care ţi-o dă în anumite situaţii „confecţionarea” unui aspect îngrijit, elegant, cu trăsăturile ce te avantajează evidenţiate şi cu cele care nu-ţi vin tocmai bine, estompate. Am putut observa vraja pe care o produci asupra celor din jur dacă ai zăbovit în faţa oglinzii ceva mai mult timp dimineaţa decât pentru a te asigura că ochii nu-ţi poartă cu ei semnele somnului de noapte. Şi vă spun cu mâna pe inimă că elevii mei sunt mai atenţi la oră şi mai motivaţi să răspundă atunci când „doamna” e „cool” decât în zilele în care e ceva mai anostă.

            Chiar am fost pusă într-o situaţie uşor neplăcută, printre adulţi de această dată, cauza fiind aspectul meu exterior. Îmi obişnuisem colegii să mă vadă zilnic purtând haine apropiate de stilul sport, imaginea feţei nefiind cosmetizată. După ce Afrodita „m-a vizitat”, reacţia lor devenise destul de greu de ascuns. Iar punctul culminant a fost atins printr-o observaţie inocentă: „Şi mai zici că nu face haina pe om!”.

            O să vă mai spun ceva, dar mai în şoaptă, să nu ne-audă ai mei... Îmi dau cuvântul meu de doamnă că soţul e mai galant când e încântat de „companie”, iar copila arde de nerăbdare să-şi prezinte mama colegelor ei...  

            Pe de altă parte, e o chestiune de elementar bun-simţ să nu permiţi timpului să-şi lase amprentele lui adânci asupra trupului tău. Un tratament adecvat al pielii, un machiaj potrivit momentului zilei, contextului social şi vârstei pot face adevărate minuni.

            Am tot reflectat asupra unui alt aspect: primează frumuseţea interioară? Cea exterioară? Atitudinea? Fără a avea pretenţii de datuum, cred că e o interdependenţă între acestea. Şi nu mă refer la teoriile conform cărora chipul, şi chiar constituţia trupului, ar dezvălui caracterul, felul în care gândim şi simţim. Simt că una o stimulează pe cealaltă. Cel mai uşor e să „updatăm” chipul. O cremă hidratantă, o trusă minimală de machiaj şi eşti alta! Dar, parcă, fiind „alta”, te armonizezi mai mult cu tine însăţi, capeţi încredere în propria persoană, începi să ai atitudine... Frumoasă şi elegantă, nu-ţi mai permiţi în supermarket să adopţi o postură care să-i deranjeze pe ceilalţi cumpărători, să nu dai prioritate pietonilor pe trecere ... Trăieşti în altă lume...

            Revenind la beneficiile frumuseţii în căutarea unui job, pentru ce optăm? Pentru competenţă sau pentru prezenţă agreabilă? Dar nu se exclud aceste două aspecte! Pot exista împreună! Însă direcţia privirii să fie corectă! Altfel, copiii noştri îşi vor dori toţi să devină fotomodele, să conducă nu ştiu ce bolid, fără a căuta adevăratul sens al vieţii! Altfel, fetiţele noastre vor căuta căsătoria cu vreo avere, îşi vor expune „fericirea” pe sticlă, după care vor aranja divorţuri cât mai apetisante pentru publicul la fel de înfometat...

            Aşadar, doamnelor, fiţi deştepte şi frumoase, fiţi competente şi veşnic tinere!         

Un altfel de bal...

De-a lungul timpului, omenirea s-a lăsat purtată de poveşti frumoase care i-au conferit puterea de a-şi continua existenţa cu speranţa întipărită în suflet. Însă, mai mult decât momentele delicate, omenirea s-a lăsat înfiorată de tot felul de entităţi ce i-au tulburat liniştea existenţială. Râzând de ele şi parodiindu-le, realizăm un lucru de care toţi avem nevoie: le diminuăm forţa pe care o au în structura psihică a fiecăruia dintre noi. De aceea, aş organiza un bal în care toate spiritele malefice să-şi găsească "nănaşul": de la zmeii basmelor autohtone până la dragonii japonezilor (ei să fi scuturat atât de tare Pământul???); de la vârcolacii veşnic înfometaţi până la vampirii celebri însetaţi de purpuriul semenilor lor; de la ielele ascunse privirii în mijlocul pădurii până la spiritele delimitate de corniţe şi coadă; de la Zburătorul ce tulbură liniştea fetelor de măritat până la veşnica baba Maranda care face şi desface pe la miezul nopţii (şi mai şi sacrifică un suflet cotcodăcesc) pentru tine şi împotriva ta ş.a. Desigur că în sarcina mea s-ar afla realizarea decorului "lunatic parţial devorat", cu proiecţii 3D la tot pasul şi cu figuri încălecate pe mătură sau pe covor, cu "delicatese" culinare fumegânde, de preferinţă virtuale. Sarcina confecţionării costumaţiilor ar reveni invitaţilor, care n-ar şti că, atunci când tensiunea dramatică a balului va fi mai mare, un dispozitiv va împrăştia pe ei confeti şi frişcă, astfel ca puterea lor demonică să ia sfârşit! Iar eu n-aş fi decât Ghionoaia, cea care, la prima vedere, produce fiori de groază,  dar care anulează puterea creaturilor ce nu sunt în slujba Binelui.... 

Învăţăm şi noi de la proprii copii

Să aştern în cuvinte întreaga lume dezvăluită de copila mea! Grea misiune îmi asum acum... Mi se spunea în tinereţe că am un copil deosebit. Gândeam că e doar o vorbă-n vânt spusă de dragul de a face plăcere prietenei, cumnatei, vecinei. O vorbă care să-ţi aline nemulţumiri pasagere! O vorbă care să-ţi lumineze ziua!

Nici nu deprinsese graiul când m-a învăţat să nu privesc viaţa cu egoism. Şi-a împărţit mâncarea, jucăriile, hăinuţele cu alţi copii, deşi nu i-am oferit acest exemplu în familie, nedăruindu-i niciun frate.

M-a învăţat să iubesc florile. Avea patru ani când, în vizită la cineva, a cerut, după obicei, să miroase florile de pe masă. Doar că acestea erau din plastic (moda vremii!). A început să plângă cu lacrimi când pvc-ul estetic s-a dovedit doar o simplă imitaţie. A fost un semnal serios pentru mine să acord mai multă atenţie acestei forme de viaţă.

Sărutul şi zâmbetul ei în perioade zbuciumate aveau rostul de a-mi spune simplu că toate-s trecătoare şi că, mai mult decât o oprtunitate financiară pierdută, contează armonia în casă... Mă întreb dacă am priceput măcar acum...

Mi-a arătat cu răbdarea ce ar fi trebuit să fie a mea că, mai important decât o notă la şcoală, e ceea ce simte ea vis-a-vis de materia respectivă, că are drept de „veto” asupra cunoştinţelor de care are nevoie în viaţă.

Mă întreabă adesea – acum e adolescentă – de ce oamenii nu pot trăi cu inima deschisă, de ce nu pot împărţi ceea ce au, de ce unii mor de foame, în timp ce alţii se întrec în vile, maşini luxoase, iahturi, de ce lumea asta e croită anapoda... Aş putea să-i răspund că asta e lumea pe care noi, adulţii, le-o creăm copiilor noştri, dar i-aş întuneca orizontul... Iar viaţa ei e supusă luminii!

„Micuţa” mea adolescentă mă învaţă acum să apreciez tot ce-mi oferă viaţa, bun şi rău... Cum aş putea trăi bucuria momentelor sublime dacă n-aş fi coborât în marasmul deznădejdii?!

Reţele de socializare

                  În ce fel influenţează o reţea de socializare? Greu de pus în balanţă cele două supoziţii: astfel de reţele fac mai mult bine sau mai mult rău. O astfel de reţea sigur că are aspecte benefice incredibile: de la simpla socializare pentru orice persoană, care înseamnă până la urmă dezvoltare personală, până la oportunitatea de a afla despre un job care ţi se potriveşte şi -de ce nu?- despre un concurs.   Aspectele negative nici nu pot fi intuite în complexitatea lor: oameni dezaxaţi îşi dezlănţuie ideile paroxistice sub scutul pseudonimului, eventual atrag în cursă suflete fragede, inocente, făcându-le rău în viaţa concretă.

Personal, consider că astfel de reţele, în ciuda apelativului "de socializare", nu înlesnesc pentru toată lumea situaţiile de comunicare. Cred că cei mai mulţi dintre utilizatori chiar se depărtează de comunicarea reală prin accesarea celei virtuale. Îşi ascund timiditatea, îşi înăbuşă temerile, involuează psihologic. În faţa monitorului, faci ce vrei, spui ce vrei, închizi o discuţie inconfortabilă. De ce să te mai osteneşti să investeşti afecţiune, încredere, respect într-o prietenie reală?! Care mai devreme sau mai târziu oricum te va dezamăgi... Cu laptopul în braţe, ai impresia că toată lumea e a ta, că prietenii există la orice colţ. Însă, în faţa unei situaţii concrete (pierderea unui om drag), te descoperi singur şi nepregătit pentru a depăşi cu bine evenimentele nefericite. Cu atât mai mult, e cazul copiilor ce cresc mai mult pe Facebook decât în familie. Poate că e o legătură şi cu atâtea cazuri de violenţă, de înrăire, de crimă şi de suicid.

Dincolo de aceste gânduri cam negre, răspunsul la întrebarea concursului trebuie uşor deviat. Ţine de fiecare individ în parte dacă o reţea de socializare face mai mult bine sau mai mult rău. Ţine de grija părinţilor faţă de copilul lor, ţine de educaţie, de asumarea propriei identităţi, de conştientizarea scopului personal în viaţă şi, probabil, de moştenirea genetică...

O definiţie a iubirii...

Ce este dragostea? Ne chinuim de mii de ani să răspundem... Sau zeci de mii! Ne-am ostenit să răspundem pentru noi şi pentru cei dragi nouă prin tot felul de mijloace: de la cuneiforme pînă la scrijelitul în piatră sau pe lemn, de la litere măiestrit meşteşugite pe papirus pînă la fonturi pretenţioase electronice... Nemulţumiţi de rezultat, am încercat să  răspundem prin pictură, prin muzică, prin sculptură, prin poezie! Şi toată truda în zadar!

          Am inventat ştiinţe şi cercetători ca să ne lumineze. Calcule peste calcule pentru a afla formula dragostei! Celule, molecule, atomi ca să găsim secretul ascuns! Astre, zodii, influenţe, compatibilităţi, speculaţii psihologice.... Rezultatul? Simple supoziţii!

          Şi, totuşi, de mii de ani ( poate de zeci de mii!), ne naştem din iubire, trăim căutînd cu frenezie sau cu disperare iubirea, vibrăm şi suferim din iubire, ne stingem încet cu gîndul la iubirile apuse...

          Ce e dragostea? Poate bucuria bebeluşului de a descoperi Lumina şi sânul binecuvântat al mamei; poate plăcerea de a răsfăţa motanul alintat cu coada stufoasă; poate fiorii aceia minunaţi ce-ţi tulbură fiinţa adolescentină; poate sărutul tandru sub clar de lună; poate afecţiunea şi devotamentul pentru cel drag; poate grija şi responsabilitatea cu care îţi veghezi copilul; poate duioşia ce te reîntinereşte cînd priveşti ochii plăpânzi ai nepotului; poate blândeţea şi înţelepciunea cu care îţi mângâi vechiul - de-acum - tovarăş de viaţă, de bucurii şi întristări, cel care a suit alături de tine pe culmi nebănuite şi care te-a sprijinit în căderi amare... Sau, poate, toate astea la un loc!

          Ne naştem din iubire, ne stingem în iubire...

Floare de lotus

               Mi-e greu să-l declar pe unul dintre ele cel mai stilish obiect de decor pentru că am trei care-mi sunt foarte dragi. Totuşi, am să strâng din dinţi şi o să-l învestesc cu această onoare pe cel care mi-a ieşit în cale la Praga şi a strigat din răsputeri după mine. E vorba de o floare de lotus alcătuită din cristal de Bohemia. E inutil să vă spun că acesta captează lumina din încăpere şi o reflectă într-un mod magnific. Cumpărarea lui a fost pe nepusă masă. Îl zărisem în ţară într-un stand ce prezenta obiecte din cristal de Bohemia, însă preţul lui ne-a lăsat fără grai. Nu şi fără dorinţa ca, la un moment special, să facem "investiţia" respectivă. I-am şi găsit loc în livingul apartamentului. În fine, aflaţi într-o excursie organizată de o firmă, atunci când ni s-a oferit timp pentru "vizitat" magazine, ne-am clătit ochii printre minunăţiile fabricate din acest cristal şi care erau la tot pasul: de la obiecte de decor până la seturi de pahare. Când am zărit floarea de lotus, inima ne-a sărit din piept: identică celei care ne vrăjise acasă. Mai mult decât atât: la jumătate de preţ. Nu era o reducere specială. Cehia este patria cristalului de Bohemia! N-am stat mult pe gânduri, cu atât mai mult cu cât dispoziţia pe care o ai într-o excursie în exterior este cu totul alta decât atunci când îţi planifici banii ca să ai de piaţă şi săptămâna viitoare...  Ei, am cam rămas fără resurse în perioada care a urmat... Dar ce contează? Lotusul bohemic îmi umple casa de energie, iar de supravieţuit, după cum se vede, n-am murit.... Pahare de cristal încă n-am, deşi tare mi-ar plăcea, în ciuda denigrării lor după ultimele tendinţe... Dar cine ştie? O excursie... o stare de spirit...