Martie...

Mămicuţă dragă,

          Nu te mira de apelativul ăsta dulceag! Nici nu-ţi imagina că sunt iar o mică linguşitoare! Departe de mine orice gând pervers!

          Azi îţi scriu, scumpă zeiţă a copilăriei şi adolescenţei mele, pentru că vreau să te detronez din scaunul de „nimfă” şi să ţi-l ofer pe cel de „amazoană”! Pentru că ştiu că, declarându-ţi război, o să devii din nou o luptătoare veritabilă ce-şi va apăra regatul cu încrîncenare, ce nu va recunoaşte nicio secundă că, printre multiplele virtuţi, mai ascunzi şi câte o rătăcită greşeală maternă...

          Să te pregătesc mai întâi? Să nu atac fără a trimite un sol? Bine! Fie!

          Mai ţii minte, măicuţa mea, că îmi pregăteai toate bunătăţile din lume şi că-mi spuneai să nu las nimic în farfurie, că nu-i frumos? Mai ştii că, la fiecare sfârşit de săptămână, trona pe masa din bucătărie câte o delicioasă plăcintă sau câte o ispititoare prăjiturică? N-ai uitat nici sărmăluţele acelea ce-ţi transformau gura într-un lac de acumulare numai mirosindu-le! Nici tochitura de porc cu brânză, ochiuri şi mămăliguţă! Nici ... nici... Ce să le mai înşirui acum? E destul să-mi amintesc părerea ta de nezdruncinat (oricâte eforturi aş mai fi făcut!) cum că „o fată slabă e urâtă, nu se uită nimeni la ea!” Nici nu vroiai să auzi de talie! Eu să-mi văd de treabă, să las prostiile şi să  „pun mâna pe învăţat”!

          Am pus mâna bine de tot, că acum ai cu ce te lăuda la tot târgul! Dar am pus şi pe mâncare! Şi n-am mai luat-o! Cât am fost „în creştere” şi am mâncat „gospodăreşte”, nu se plîngea nimeni de nimic! Dar, acum, gustul bunătăţilor tale n-a trecut! Îşi cere toate drepturile! Şi câte mai are! Sfintele plăcinte şi-au lăsat urmaşi la tron! Şi nu trece săptămână să nu-ţi „aminteşti” de mine! „Cum să mănânce fata numai prostii din comerţ?!” Mai fă-i câte o „oliţă” de sărmăluţe! „Nu mânca, fată, dacă te îngraşi! Dă la ceilalţi!” Da’... parcă poţi să le dai pe toate?! Ţii „vreo două” şi pentru tine! Că doar le-ai dat de gust! Şi uite-aşa, de câte ori mă uit în oglindă, îmi amintesc ce mândră-mi arătai pozele de bebel, în care eram „tare frumuşică aşa durdulie”! 

          Ţi-am mai ţinut eu piept! Dar parcă poţi de unul singur să lupţi cu o „armată întreagă”? Ghivecele cu flori n-au vrut să primească decât apa cu vitamine din paharele ce se goleau fix când aveai „un pic de treabă” prin casă! Mâncarea „multă şi bună” n-o vroiau nici ele! Şi nici animale nu ne-ai dat voie să creştem în casă, că „doar nu-i locul lor la bloc”! Ce s-ar mai fi bucurat ele, bietele „fiinţe virtuale”!

          Acum, nu mă mai obligă nimeni să „nu fiu slabă ca o cioară”! Dar ce folos, că gustul l-am prins! Şi privirea mi-o întorc repede de la oglindă când nu-mi mai place ce văd! Capul în nisip şi povestea struţului continuă!

          Măiculiţă scumpă, sper că ai înţeles bine mesajul solului pe care ţi      l-am trimis! Şi că nu există cale de negociere! Suntem în relaţii nu tocmai amiabile!

          De aceea, n-o să te îmbrăţişez, nici n-o să te sărut! Dar îţi voi ura din toată inima să fii sănătoasă, să ai parte de toate bucuriile din lume şi.... să mă inviţi din când în când la nişte poale-n brâu! Când mi-o fi inima mai amară!

          Te iubesc, măicuţa mea!