Să aştern în cuvinte întreaga lume dezvăluită de copila mea! Grea misiune îmi asum acum... Mi se spunea în tinereţe că am un copil deosebit. Gândeam că e doar o vorbă-n vânt spusă de dragul de a face plăcere prietenei, cumnatei, vecinei. O vorbă care să-ţi aline nemulţumiri pasagere! O vorbă care să-ţi lumineze ziua!
Nici nu deprinsese graiul când m-a învăţat să nu privesc viaţa cu egoism. Şi-a împărţit mâncarea, jucăriile, hăinuţele cu alţi copii, deşi nu i-am oferit acest exemplu în familie, nedăruindu-i niciun frate.
M-a învăţat să iubesc florile. Avea patru ani când, în vizită la cineva, a cerut, după obicei, să miroase florile de pe masă. Doar că acestea erau din plastic (moda vremii!). A început să plângă cu lacrimi când pvc-ul estetic s-a dovedit doar o simplă imitaţie. A fost un semnal serios pentru mine să acord mai multă atenţie acestei forme de viaţă.
Sărutul şi zâmbetul ei în perioade zbuciumate aveau rostul de a-mi spune simplu că toate-s trecătoare şi că, mai mult decât o oprtunitate financiară pierdută, contează armonia în casă... Mă întreb dacă am priceput măcar acum...
Mi-a arătat cu răbdarea ce ar fi trebuit să fie a mea că, mai important decât o notă la şcoală, e ceea ce simte ea vis-a-vis de materia respectivă, că are drept de „veto” asupra cunoştinţelor de care are nevoie în viaţă.
Mă întreabă adesea – acum e adolescentă – de ce oamenii nu pot trăi cu inima deschisă, de ce nu pot împărţi ceea ce au, de ce unii mor de foame, în timp ce alţii se întrec în vile, maşini luxoase, iahturi, de ce lumea asta e croită anapoda... Aş putea să-i răspund că asta e lumea pe care noi, adulţii, le-o creăm copiilor noştri, dar i-aş întuneca orizontul... Iar viaţa ei e supusă luminii!
„Micuţa” mea adolescentă mă învaţă acum să apreciez tot ce-mi oferă viaţa, bun şi rău... Cum aş putea trăi bucuria momentelor sublime dacă n-aş fi coborât în marasmul deznădejdii?!
No comments:
Post a Comment