Medicina românească

între civilizaţia vestică şi jungla africană

            Am cumpănit destul de mult până să mă decid să-mi exprim părerea în legătură cu sistemul medical din România. Am pus în balanţă faptul că, în familia mea, sunt destul de multe persoane ce lucrează în sistem (mai în glumă, mai în serios, cunoscuţii ne spun „fraţii de Medici”, noi fiind singurii care activăm în alte domenii), dar şi realităţile medicale pe care am avut ocazia să le descopăr în Vest.

            Sunt un patriot convins şi, ca urmare, încerc să găsesc aspectele pozitive ale sistemului de sănătate din România. Mă gândesc, în primul rând, la oameni de valoare, la medici renumiţi în toată lumea, care au ales să rămână aici, în ciuda marasmului economic, social şi politic în care ne ducem zilele cu toţii, deşi ofertele din exterior le vin periodic şi chiar sunt foarte generoase. Mă gândesc, de asemenea, la profesorii de la universităţile de medicină, de renume internaţional, care au format medici în adevăratul sens al cuvântului. Mă gândesc la cabinetele şi clinicile particulare ce sunt, cele mai multe dintre ele, la fel de bine dotate precum suratele lor occidentale. Însă mai mult de atât, oricât m-aş strădui, e tare greu să mai găsesc şi toate acestea par învăluite într-un fum ce se diluează de la un an la altul.

            Din păcate, balanţa aspectelor negative atârnă cumplit de greu. La toate nivelurile! O situaţie banală: populaţia română, chiar înainte de a se confrunta cu apariţia costurilor enorme actuale ale consultaţiilor şi ale medicamentelor, se comportă total iresponsabil în privinţa propriei stări de sănătate şi, implicit, a celor din jur. Românul îşi cam administrează singur tratamentul, pe care şi l-a „prescris” tot el, după ce şi-a „intuit” diagnosticul. Tot acest comportament i se pare absolut normal, fără a gândi nicio secundă că un antibiotic, spre exemplu, luat necorespunzător îi creează o stare de rezistenţă a organismului, care, data viitoare, nu va mai reacţiona la acelaşi medicament, ci va avea nevoie de altul şi mai puternic. Aceasta e doar o verigă a lanţului nociv: cei din jurul său, expuşi la virusuri, vor suporta situaţii similare; mai mult decât atât, descendenţii vor avea de suferit de pe urma comportamentului iresponsabil al părinţilor. La polul opus, chiar un copil din ţările nordice, din Suedia, spre exemplu, îşi va dovedi conştiinţa civică, explicându-ţi că nu poţi lua medicamente după ureche deoarece organismul tău va dezvolta o rezistenţă la virus şi, în felul acesta, vei afecta şi sănătatea celor din jur. Copilul nostru, nu numai că nu este învăţat în acest sens, dar mai şi preia mentalitatea părinţilor.

            N-aş putea să nu remarc, totuşi, o schimbare benefică a atitudinii celor mai mulţi părinţi. Măcar în ceea ce priveşte tratamentul stomatologic. Copiii noştri au parte, cei mai mulţi, de tratamentul dinţilor şi, în marea majoritate, se îngrijesc şi de aspectul acestora: majoritatea poartă aparat dentar. N-am obsevat, însă, aceeaşi grijă pentru prevenţie.

            Un aspect ce ţine oarecum de normalitate este posibilitatea românilor de a consulta un medic de familie dintr-o altă ţară şi de a beneficia de serviciile ireproşabile ale spitalelor din exterior. Dar ce facem cu persoanele ale căror venituri nu sunt suficiente nici pentru întreţinerea zilnică? Cum ar putea o familie de profesori, de pildă, să spere că un spital austriac îi va rezolva problemele de sănătate? Se va îndrepta cu frică spre cele autohtone! Frică faţă de priceperea medicilor rămaşi aici, frică faţă de pretenţiile personalului sanitar de a fi stimulat cu diverse atenţii doar pentru a-şi face datoria, frică de atitudinea batjocoritoare şi, uneori, vulgară a asistentelor, frică de mizeria din saloane, de gândacii care colcăie peste tot, frică de posibilitatea degradantă de a împărţi patul cu încă una-două persoane, frica de a nu se lua curentul în timpul operaţiei... Făcând haz de necaz, nu ajungi să te gândeşti că ai putea să te tratezi singur?!

            Lucrând într-un mediu expus virusurilor de tot felul, între copii, mă „confrunt” cu fel de fel de situaţii. Una dintre colege s-a molipsit de AH1N1, virus din cauza căruia şcoala ne-a fost închisă pentru dezinfecţie timp de o săptămână. Fără a avea de ales, s-a internat la Infecţioase. Ne-a îngrozit cu relatările din spital, în special cu cele legate de igienă. Ea a hotărât, semnând pe propria răspundere, să părăsească spitalul înainte de termen de frica altor boli.

            O paralelă cu o clinică austriacă ne-ar arunca în derizoriu. Ei au preocupări legate de intimitatea pacientului, care e transportat cu lifturi speciale şi pe culoare ferite de privirile vizitatorilor pentru confortul psihic al tuturor. Noi ne-am dori să nu ne cadă planşeul peste mesele de operaţie şi personalul medical să ne zâmbească amabil, binevoitor, că şi aşa avem destulă suferinţă când ajungem la ei... Ne-am dori să nu ne plece în alte ţări medicii şi asistentele, şcoliţi cu bani grei, banii noştri, ai tuturor, ca să beneficieze pacienţi de aiurea de formarea lor profesională. Şi, mai nou, suntem în pericol ca, în loc de doi în pat, să fim mai mulţi... Eficienţa sistemului sanitar abia acum începe prin... închiderea spitalelor! Pacienţii dintr-un sat duşi la spital în altul vor aduce economii semnificative la buget, în niciun caz pierderi şi mai mari...

            Lăsând glumele macabre deoparte, părerea mea este că decizii mai proaste decât cele actuale nu au mai fost luate până acum, că suntem în picaj pe toate planurile, inclusiv cel medical. Soluţia ieşirii din acest marasm e una de bun simţ: asigurarea condiţiilor decente pentru spitalizarea pacienţilor, dotarea cu aparatura necesară, motivarea financiară a personalului. Iar educaţia medicală a copiilor e cărămida de bază!

            Nu putem rămâne nepăsători la această stare de fapt pentru că suntem în Europa şi tindem spre civilizaţia vestică. Departe de noi „jungla africană”!