Cucul nărăvaş...

Românaşii mei, mai ţineţi minte? “Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn cu vai-nevoie, zicându-mi: [...] iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?”
Sigur că nu uită nimeni şugubeţele “Amintiri” ale lui Creangă - cu pupăza ne-am “întâlnit” prin clasa a VI-a, cred. Ei! Cu atât mai mult nu pot uita eu! Vă lămuresc îndată!
Terminaseră ai mei de mobilat umilul apartament de bloc (că pe vremea împuşcatului nici nu puteai avea altceva) şi se gândeau cam ce să mai pună ca să fie oleacă mai frumos (fie vorba între noi: ca s-o “pună-n fund pe cumătra când o vedea că la noi e mai ceva ca la ea!”). Şi-şi cumpără una-alta: tablouaşe – să nu zică lumea că nu apreciem arta -, oglinzi – să pară camera mai mare -, flori - cam de plastic, că doar n-o să dăm atâţia bani pe nişte buruieni, care, oricum, se ofilesc! – şi ... un ceas cu cuc. Dintre toate obiectele de decoraţie, abia cântătorul orologiu ne-a vrăjit şi pe noi, moştenitorii. Căci trebuie să vă spun că eram trei la număr. Moştenitori! Cu tot cu părinţi, cinci suflete! Eu, prin gimnaziu, ăştialalţi doi, ceva mai mici.
Frumos mai era! O nuanţă de maroniu lucios (cum era teracota sobelor crescute în apartamentele de bloc, după ce binecuvântările revoluţiei au început să se arate timid prin debranşarea caloriferelor). Sub el, atârnau două lanţuri de vreo doi metri, la capetele cărora se aflau două chestii (greutăţi) sub formă de ştiuleţi. Sarcina de a-l monta sus pe perete, destul de aproape de tavan, i-a revenit şefului (oare?) familiei. Foarte tacticos, tata şi-a exercitat îndatorirea cu conştiinciozitate. Noi, copiii, eram tare nerăbdători să vedem ce-i cu cucul? În mintea noastră, de plozi nescoşi în lume, nu era clar deloc cum stă acolo biata pasăre închisă şi mai şi cântă la comandă.
Montajul fiind finalizat, hai să-i facem proba. Vine “supraveghetorul” principal, mama, să vadă dacă toate lucrurile merg ca la carte. Trage de lanţuri, ridică greutăţile sus, potriveşte acele ceasului şi ... începe tic-tac-ul. Oau! Ce tare se aude! Ca să vedem şi cucul, trebuie să privim până la “şi jumătate”. Privim! La minutul cu pricina, portiţa se deschide, iese un căpşor de lemn maroniu (se cam zărea sârma cu care era ancorat de mecanismul intern al orologiului) şi, în loc să cânte, zbiară un “cu-cu” de-am tresărit toţi cinci. După care, intră şi trage portiţa după el cu un click pe măsura “suavului” cântecel: trosc! Bună treabă! O să simţim de-adevăratelea că trăim! O să “gustăm” fiecare minut al existenţei noastre viitoare!
Dar să vedeţi “la fix” ce plăcut era! Şi dacă te mai prindea şi ora 12 pe acasă, atunci era plăcerea mai mare! Îţi zbiera cucul de 12 ori “cu-cu”! Ce să mai discutăm! De frica “trilurilor” mecanice, găseam motiv să ieşim din casă din jumate în jumate de oră! Şi n-o să vă spun că o bună perioadă de timp gunoiul era dus înainte de vreme, ziarele erau aduse de la cutia poştală, pâinea cumpărată, comisioanele duse vecinilor fără insistenţele obişnuite din partea mamei ...
Am priceput noi, copiii, că pasărea asta nu prea ştie de glumă şi că frăţia cu omologul din pădure e cam ca a cincea roată la căruţă. Însă ai noştri nu erau de aceeaşi părere! Ceasul e frumos şi util chiar dacă sunetul e cam puternic! Zarurile fuseseră aruncate (în traducere liberă: banii fuseseră cheltuiţi) şi cale de întoarcere nu mai era! Mai aveam o speranţă: să vină “cumătra”şi să nu-i placă! Ea a venit! Dar cucul a fost apreciat. Aşa că inima mamei creştea în aceeaşi proporţie cu frustrarea noastră!
Şi mai şi era aşezat în hol, adică în mijlocul casei. N-aveai unde fugi ca să scapi de cuc! Mai rău decât atât: cântăreţul nici nu ştia de ora 12 a.m. şi de 12 p.m. Cânta la fel de sârguincios şi pe timpul nopţii, când ţi-era somnul mai dulce! Nici gând să i se încovoie ciocul de ruşine la ideea că oamenii dorm noaptea ...
Ca urmare, n-o să ne condamnaţi prea tare că am hotărât să sabotăm cucul ... Am încercat să smulgem pasărea din dosul portiţei. Dar nu ne-a mers! Era ancorată bine! Am tras de lanţ înainte şi-napoi, poate l-om bloca. Dar lucrurile erau temeinic făcute pe vremea aceea! Aşa că am furat “ştiuleţii”. Am făcut, însă, o convenţie. Ca să fie “parte dreaptă”, am luat eu unul şi fratele meu pe celălalt şi am hotărât ca fiecare să-l ascundă unde ştie pe al lui. Sora mai mică a fost “favorizată”: ea trebuia să păstreze ... secretul!
Nu ne-a mers chiar cum am voit. Părinţii au găsit “metode” să ne convingă să scoatem greutăţile tăinuite, care nu puteau să dispară din senin ... Dar ceva tot am obţinut: conştientizarea de către cei mari că somnul celor mici e mai important decât mândria deşartă. Cucul n-a mai zbierat noaptea, ci doar ziua. Şi mai ales când venea “cumătra” în vizită! Cei trei Nică ai familiei, ca nişte muschetari veritabili, au tras un semnal de alarmă (de cuc...).
După ani, locul orologiului cântător a fost luat de un altul mai silenţios, cu posibilităţi de reglare a intensităţii sunetului. Un ceas al cărui cânt chiar te trimite cu gândul la trilurile cântăreţilor din pădure. Un ceas care nu mai are nimic în comun cu mecanicul “cu-cu”... E drept că pe asta de-abia dacă-l observi.
Ştiţi ce e absolut uimitor? Acum, relicva cu cuc se află pe perete în livingul fratelui meu, care locuieşte în Cipru, tronând acolo ca un simbol al copilăriei noastre. Nu căntă nici „cu-cu”, nici „pu-pu-pup”, ci doar priveşte ... copilăria unei alte generaţii: una care are doar „3 weeks” (nici cucul nu mai ştie româneşte...).
Şi ştiţi ce mai e ciudat? În livingul meu, tronează o colivie în care-s vreo trei „cuci”: două nimfe şi-un peruş. Nu prea ştiu ei nici de singurătatea cucului, nici de pupatul pupezei. Ştiu de altele! Dar vă dau cuvântul meu că, uitându-mă la ei, văd un alt cuc ... din alte vremuri ...

Un aspirator-menajeră...

            Am ajuns s-o trăiesc şi pe asta... Nu-s tocmai fericită că am trecut prin aşa ceva. Dar, măcar, am luat o decizie: să-mi cumpăr un aspirator – menajeră NaviBot. Să vă explic.

            Nu-s tocmai o fiinţă excesiv de preocupată de curăţenia casei (aşa cum este mama mea), dar ordinea de bun-simţ o păstrez întotdeauna. Însă, într-o zi cu soare, părinţii mei au hotărât să-mi facă o surpriză … de neuitat. S-au gândit că o vizită neanunţată o să mă umple de bucurie. De fapt, asta ar fi fost reacţia mea normală, dacă grija mamei pentru curăţenie n-ar fi fost obsesivă. De câte ori îşi anunţa vizita, mă străduiam din răsputeri să-i ating standardele. Dacă reuşeam sau nu, aflam îndată, căci diplomaţia nu a intrat niciodată în strategiile familiei. De data asta, „surpriza” s-a cam transformat într-o fereastră deschisă spre „normalitatea” zilnică. Am avut, totuşi, noroc de telefonul soră-mii care, cu zece minute înainte, m-a înştiinţat de intenţia alor mei. Vestea m-a pus în mişcare imediat. Lucrurile şi-au găsit repede locul lor prin dulapuri, iar praful a dispărut instant de pe mobilă. Mai trebuia să curăţ colivia papagalilor. Frumoasele conlocuitoare, două nimfe, sunt în stare de multe fapte de vitejie: praf cât o întreagă cireadă şi seminţe peste tot cât un stol întreg…

            Aşadar, desfac partea metalică a coliviei, o aşez pe parchet, iau fundul de plastic al cuştii şi încerc să-l direcţionez cu un colţ spre găleata de gunoi. Îmi scapă din mână şi toate cojile de mei îşi revarsă splendoarea pe parchet şi pe covor, pe sub masă şi pe lângă pat…

Dacă în momentul acesta aş fi avut la dispoziţie un aspirator-menajeră, adică unul din acela care se mişcă singur prin cameră aspirând reziduurile, aş fi fost salvată. El m-ar fi ajutat cu seminţele împrăştiate, în timp ce eu aş fi aşezat hârtia pe fundul coliviei şi aş fi pus la loc papagalii crestoşi. Eu mi-am făcut treaba, dar când să strâng de pe jos, soneria  a dat de ştire că nişte musafiri se vor bucura (sau nu?) de tihna casei mele…

            N-are rost să vă mai spun de observaţiile „materne” legate de „climatul propice vieţii de familie”, de „bunul mers al cuplului într-o casă ordonată”… Nu! O să vă spun de decizia luată instantaneu: cumpărarea unui aspirator automat, cu care să nu mă mai simt singură în situaţii de criză. Pentru bunul mers al vieţii de familie!  

Medicina românească

între civilizaţia vestică şi jungla africană

            Am cumpănit destul de mult până să mă decid să-mi exprim părerea în legătură cu sistemul medical din România. Am pus în balanţă faptul că, în familia mea, sunt destul de multe persoane ce lucrează în sistem (mai în glumă, mai în serios, cunoscuţii ne spun „fraţii de Medici”, noi fiind singurii care activăm în alte domenii), dar şi realităţile medicale pe care am avut ocazia să le descopăr în Vest.

            Sunt un patriot convins şi, ca urmare, încerc să găsesc aspectele pozitive ale sistemului de sănătate din România. Mă gândesc, în primul rând, la oameni de valoare, la medici renumiţi în toată lumea, care au ales să rămână aici, în ciuda marasmului economic, social şi politic în care ne ducem zilele cu toţii, deşi ofertele din exterior le vin periodic şi chiar sunt foarte generoase. Mă gândesc, de asemenea, la profesorii de la universităţile de medicină, de renume internaţional, care au format medici în adevăratul sens al cuvântului. Mă gândesc la cabinetele şi clinicile particulare ce sunt, cele mai multe dintre ele, la fel de bine dotate precum suratele lor occidentale. Însă mai mult de atât, oricât m-aş strădui, e tare greu să mai găsesc şi toate acestea par învăluite într-un fum ce se diluează de la un an la altul.

            Din păcate, balanţa aspectelor negative atârnă cumplit de greu. La toate nivelurile! O situaţie banală: populaţia română, chiar înainte de a se confrunta cu apariţia costurilor enorme actuale ale consultaţiilor şi ale medicamentelor, se comportă total iresponsabil în privinţa propriei stări de sănătate şi, implicit, a celor din jur. Românul îşi cam administrează singur tratamentul, pe care şi l-a „prescris” tot el, după ce şi-a „intuit” diagnosticul. Tot acest comportament i se pare absolut normal, fără a gândi nicio secundă că un antibiotic, spre exemplu, luat necorespunzător îi creează o stare de rezistenţă a organismului, care, data viitoare, nu va mai reacţiona la acelaşi medicament, ci va avea nevoie de altul şi mai puternic. Aceasta e doar o verigă a lanţului nociv: cei din jurul său, expuşi la virusuri, vor suporta situaţii similare; mai mult decât atât, descendenţii vor avea de suferit de pe urma comportamentului iresponsabil al părinţilor. La polul opus, chiar un copil din ţările nordice, din Suedia, spre exemplu, îşi va dovedi conştiinţa civică, explicându-ţi că nu poţi lua medicamente după ureche deoarece organismul tău va dezvolta o rezistenţă la virus şi, în felul acesta, vei afecta şi sănătatea celor din jur. Copilul nostru, nu numai că nu este învăţat în acest sens, dar mai şi preia mentalitatea părinţilor.

            N-aş putea să nu remarc, totuşi, o schimbare benefică a atitudinii celor mai mulţi părinţi. Măcar în ceea ce priveşte tratamentul stomatologic. Copiii noştri au parte, cei mai mulţi, de tratamentul dinţilor şi, în marea majoritate, se îngrijesc şi de aspectul acestora: majoritatea poartă aparat dentar. N-am obsevat, însă, aceeaşi grijă pentru prevenţie.

            Un aspect ce ţine oarecum de normalitate este posibilitatea românilor de a consulta un medic de familie dintr-o altă ţară şi de a beneficia de serviciile ireproşabile ale spitalelor din exterior. Dar ce facem cu persoanele ale căror venituri nu sunt suficiente nici pentru întreţinerea zilnică? Cum ar putea o familie de profesori, de pildă, să spere că un spital austriac îi va rezolva problemele de sănătate? Se va îndrepta cu frică spre cele autohtone! Frică faţă de priceperea medicilor rămaşi aici, frică faţă de pretenţiile personalului sanitar de a fi stimulat cu diverse atenţii doar pentru a-şi face datoria, frică de atitudinea batjocoritoare şi, uneori, vulgară a asistentelor, frică de mizeria din saloane, de gândacii care colcăie peste tot, frică de posibilitatea degradantă de a împărţi patul cu încă una-două persoane, frica de a nu se lua curentul în timpul operaţiei... Făcând haz de necaz, nu ajungi să te gândeşti că ai putea să te tratezi singur?!

            Lucrând într-un mediu expus virusurilor de tot felul, între copii, mă „confrunt” cu fel de fel de situaţii. Una dintre colege s-a molipsit de AH1N1, virus din cauza căruia şcoala ne-a fost închisă pentru dezinfecţie timp de o săptămână. Fără a avea de ales, s-a internat la Infecţioase. Ne-a îngrozit cu relatările din spital, în special cu cele legate de igienă. Ea a hotărât, semnând pe propria răspundere, să părăsească spitalul înainte de termen de frica altor boli.

            O paralelă cu o clinică austriacă ne-ar arunca în derizoriu. Ei au preocupări legate de intimitatea pacientului, care e transportat cu lifturi speciale şi pe culoare ferite de privirile vizitatorilor pentru confortul psihic al tuturor. Noi ne-am dori să nu ne cadă planşeul peste mesele de operaţie şi personalul medical să ne zâmbească amabil, binevoitor, că şi aşa avem destulă suferinţă când ajungem la ei... Ne-am dori să nu ne plece în alte ţări medicii şi asistentele, şcoliţi cu bani grei, banii noştri, ai tuturor, ca să beneficieze pacienţi de aiurea de formarea lor profesională. Şi, mai nou, suntem în pericol ca, în loc de doi în pat, să fim mai mulţi... Eficienţa sistemului sanitar abia acum începe prin... închiderea spitalelor! Pacienţii dintr-un sat duşi la spital în altul vor aduce economii semnificative la buget, în niciun caz pierderi şi mai mari...

            Lăsând glumele macabre deoparte, părerea mea este că decizii mai proaste decât cele actuale nu au mai fost luate până acum, că suntem în picaj pe toate planurile, inclusiv cel medical. Soluţia ieşirii din acest marasm e una de bun simţ: asigurarea condiţiilor decente pentru spitalizarea pacienţilor, dotarea cu aparatura necesară, motivarea financiară a personalului. Iar educaţia medicală a copiilor e cărămida de bază!

            Nu putem rămâne nepăsători la această stare de fapt pentru că suntem în Europa şi tindem spre civilizaţia vestică. Departe de noi „jungla africană”!      

     

Copilărie întru lumină...

Nimic neobişnuit în dorinţa unei mame de a-şi creşte copilul într-o lume croită după tiparele zămislite de ea! Nimic anormal în a aduce în lumea pruncului doar ceea ce-i va asigura o linie a vieţii sănătoasă şi morală! Nimic atipic în înconjurarea micuţului cu lumină...

Dacă universul copilului s-ar limita doar la cel casnic, familial, ar fi suficiente dorinţa şi intenţiile mamei. Zeiţa copilăriei simte când necesităţile fiziologice primează, simte când fiul are nevoie sporită de afecţiune, simte când privirea blândă trebuie înăsprită întru deprinderea unui comportament corect. Însă, odată cu grădiniţa şi şcoala, începe iniţierea copilului şi în tainele existenţei extra-familiale, sociale. Trecerea timpului aduce treptat înclinarea balanţei. Desprinderea de familie e din ce în ce mai evidentă până ce „micuţul” ajunge să-şi întemeieze propria familie. Dar, pâmă acolo, copilul se confruntă cu o mulţime de situaţii care, în loc să-i asigure evoluţia, îl frânează.

„Zeiţa” şi-ar dori bagheta aceea magică pentru a alunga repede tot ce i-ar putea afecta viaţa actuală şi viitoare a celui care preţuieşte mai mult decât lumina propriilor ochi. Însă dragostea şi grija-i trebuie să se coreleze cu realismul şi, ca urmare, îşi va pune în mişcare toate resursele pentru a-şi direcţiona copilul pe cel mai luminos drum.

Sunt şi eu o „zeiţă” a copilăriei, chiar cu ceva experienţă, pentru o fetiţă minunată, ajunsă la vârsta adolescenţei. Aşadar, pot face un bilanţ al paşilor urcaţi spre lumină. „Bagheta” mi-a ajutat din plin pentru ca fiica mea să deprindă valori morale precum: cinste, corectitudine, adevăr, demnitate, preţuirea oricărei forme de viaţă, toleranţă, cumpătare, respect, înţelegere superioară a diverselor manifestări, punctualitate, conştiinciozitate, minuţiozitare, perseverenţă ş.a. Ce n-a reuşit să alunge bagheta ţine de puterea altui „zeu”: droguri, alcool, tutun, perversitate, furie, răzbunare, război, excese ....

Lupta cu toate acestea s-a desfăşurat pe un alt plan: cel al conştientizării existenţei pericolelor şi al alegerii corecte. Nu poţi anihila corupţia existentă în societate, dar îi poţi arăta copilului că există calea demnităţii şi a corectitudinii şi că e liber să aleagă. Nu poţi opri războaie, dar poţi, alături de copilul tău, să lupţi pentru pace. Nu poţi opri ura, însă poţi transmite iubire. Nu poţi alunga suferinţa, dar poţi dărui lumină...

Iar o sămânţă aruncată pe un teren fertil naşte un lan întreg! Cu atât mai mult cu cât străluceşte în lumină ...

De Mărţişor...

Momente mai mult sau mai puţin comice tangente Mărţişorului au fost de-a lungul timpului mai multe, cu atât mai mult cu cât activitatea mea se desfăşoară într-un domeniu în care astfel de tradiţii se perpetuează cu entuziasm de către elevi. Abia aşteaptă această zi! Se pregătesc din timp, chiar cu câteva zile înainte, iar pe 1 Martie freamătă de bucurie şi privesc nerăbdători în ochii tăi să-ţi vadă reacţia.

Copila de acasă, la fel! Preferă să renunţe la câteva plăceri culinare ca să cumpere mărţişore şi, în ultimul timp, flori. Cel mai „nerăbdător” mărţişor era, evident, şi cel mai frumos. Într-un an l-am găsit pe pernă, altădată micuţele mâini emoţionate mi-l prindeau în piept.

Acumulându-se încă vreo câţiva ani în tolba cu experienţe, copila-mi şi-a dorit să însoţească mărţişorul cu flori de primăvară. A tratat pe ascuns cu ministrul de finanţe al familiei...

Ziua cea mare a venit, iar planul ei a fost ca, atunci când se întoarce de la şcoală, să-mi ofere o bucurie florală cumpărată în drum spre casă. Ca să fie surpriza şi mai mare, n-a descuiat uşa cu cheia din dotare, ci a sunat prelung, insistent... Ceea ce nu ştia, sărăcuţa, era că eu mă întorsesem cu o oră înaintea ei de la serviciu, cu un portbagaj de flori (e mult prea puţin spus „cu un braţ de flori” şi mult prea vulgar „un camion de flori”) şi că deja le aranjasem prin toată casa, creând adevărate ikebana.

Am răspuns la uşa de după care s-a ivit o zambilă ambalată frumos, având prins un mărţişor-fluture în partea de sus. În spatele buchetului „se ascundea” un surâs nerăbdător, pus pe şotii de copil drag. Privirea mi s-a luminat, însă chipul ei s-a transfigurat: de la încântare la nedumerire, de la surpriză la lacrimi. Privirea îi alunecase pe lângă mine şi zărise superbele aranjamente florale din interior...

Eforturile mele de a o convinge că cea mai frumoasă floare pe care am primit-o era zambiluţa cu fluture n-au fost tocmai eficiente. Degeaba i-am tot povestit cum, în drum spre casă cu buchetele de flori în braţe, un tânăr şugubăţ mi-a strigat „Casă de piatră” (eram singură şi nu tocmai la vârsta unei mirese)! Ca urmare, am desfăcut zambila şi, după eforturi incredibile, mi-am prins-o în păr cu fluture cu tot. Întreaga zi a fost sub „tutela” graţioaselor cadouri...

Acum, ne amintim cu drag de Mărţişorul „tutelar”! De fapt, ni-l „oferim” reciproc în fiecare an! Şi e cel mai drag!    

Podul lui Dumnezeu

E o bună perioadă de când am hotărât să descopăr minunile ţării în care ne tot ducem veacul şi de care uneori ne lepădăm cu prea mare uşurinţă, îngroziţi de realităţile dezastruoase din multe domenii. Aşadar, am decis să fac din România mea o ţară de vis, de mister, de taină, o ţară care trebuie să-şi ridice mândră capul pentru minunăţiile cu care a fost binecuvântată! O ţară în care oameni de valoare să-i promoveze cultura şi locurile şi frumuseţea sufletească a neamului! O ţară în care şi românii să manifeste interes pentru turism, pentru bogăţiile ei naturale, pentru regiunile unice în Europa! O ţară în care să fim mândri că ne-am născut!

N-o să aleg pentru descriere zone mai bine promovate, ce ne reprezintă prin frumuseţe sau prin inedit – precum Delta Dunării, sau Transfăgărăşanul, sau Cazanele -, ci un loc de care nu am auzit în şcoală ( la orele de geografie), pe care nu l-am regăsit în vreo emisiune cu caracter turistic, despre care nu am văzut niciodată un material publicitar... Un loc excepţional, în care am resimţit o revelaţie mistică, în care m-am simţit învăluită de aerul misterios al localnicilor...   

Să purcedem la drum, aşadar! În circuitul de acum 4-5 veri, am călcat şi şoselele judeţului Mehedinţi. Aflaţi pentru prima dată în aceast colţ al tării, eram absolut fascinaţi de relief. Nimic din ce-am văzut anterior nu se compară cu particularităţile regiunii. Privirea nu ne era deloc obişnuită cu ceea ce descopeream aici: formaţiuni carstice – aveam să aflu mai târziu, documentându-mă -  unicat în ţară! Ne-am tot oprit să observăm de aproape „bolovanii” ce ieşeau din pământ, la tot pasul, nicăieri altundeva decât prin pădure, printre copaci. Însă punctul culminant al periplului nostru mehedinţean a fost „vederea” (ar fi impropriu să spun „vizitarea”) Podului lui Dumnezeu. Este un pod de piatră, situat lângă localitatea Ponoarele, în apropiere de lacul Zăton.

Prima reacţie când am oprit maşina( într-un spaţiu cu pretenţii de parcare) a fost să culegem informaţii despre autorul, motivul, timpul construirii podului. Nu mică ne-a fost mirarea când am aflat că este un pod natural (logic, doar este al lui „Dumnezeu”!) şi că imaginea lui sălbatică este învăluită în aura unor legende fascinante! Ba că Dumnezeu ar fi dărâmat tavanul unei peşteri ca să-i vină de hac Necuratului, care – evident! – şi-a găsit altă cale de ieşire pe poarta ce duce la Zătonul Mare! Ba că Cel Atotputernic ar fi construit podul pentru Nicodim ca să ajungă la Tismana... În fine, am vizitat vrăjiţi locurile, am rupt tenişii şi până la lacul Zăton, care, din păcate, în acea perioadă a anului (august) era secat. Însă cel mai captivant moment a fost când ne-am apropiat de gura peşterii de sub pod şi am început să simţim uşor-uşor beneficiile aerului „condiţionat” natural.

Răcoarea din peşteră ne-a ademenit să intrăm câţiva metri în întunericul ei. Transformarea s-a produs şi în interiorul nostru. Soţul meu a inceput să emită nişte sunete, vrăjit de trilurile ecoului. Deşi, iniţial, am protestat, ne-am lăsat şi noi pradă acestei bucurii copilăreşti... Aşa că ne-am transformat într-un „merituos” cor „natural”. Eram doar noi în peşteră, eram „în familie”... Noi şi cu Dumnezeu! Dar nu pentru mult timp! Bucuria noastră infantilă a atras şi alţi turişti. Mărturisesc: mi s-a făcut instant ruşine când am văzut ochii lor extrem de nedumeriţi. Dar mi-a venit o idee salvatoare: le-am spus că e un loc perfect pentru „descărcarea tensiunilor interioare” şi, aţi ghicit, corul s-a mărit cu încă doi participanţi. Aşa că am putut ieşi din peşteră cu fruntea sus...

Lăsând la o parte amintirile „dumnezeeşti”, consider că această zonă ar trebui promovată cu mai mult sârg. Măcar pentru faptul că Podul lui Dumnezeu e unul dintre cele trei poduri naturale existente în toată Europa (şi singurul deschis traficului rutier)! Măcar pentru faptul că, în imediata apropiere, Zătonul mic prezintă o particularitate interesantă: localnicii (puţini!) îţi spun că e fără fund, dar e de fapt o prelungire a peşterii în care se adună apa din vale. Măcar pentru farmecul legendelor pe care oamenii locului ţi le spun cu un aer misterios, de mari iniţiaţi! Măcar pentru istorisirile lor - care, se pare, nu au legătură deloc cu irealul - despre oamenii ce au scăpat absolut nevătămaţi (nu şi maşinile lor!) din accidentele de pe Podul lui Dumnezeu, în urma cărora au plonjat în gol cu camioane cu tot! Unul dintre ei, localnicii îi ştiu şi numele, a ridicat acolo o cruce în semn de mulţumire faţă de divinitate şi în fiecare an vine la ea şi face parastas.

Însă „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii!” Hai să fim noi arhangheli şi să promovăm zona, poate se vor găsi fonduri pentru dezvoltarea ei!

S-auzim de bine!

Martie...

Mămicuţă dragă,

          Nu te mira de apelativul ăsta dulceag! Nici nu-ţi imagina că sunt iar o mică linguşitoare! Departe de mine orice gând pervers!

          Azi îţi scriu, scumpă zeiţă a copilăriei şi adolescenţei mele, pentru că vreau să te detronez din scaunul de „nimfă” şi să ţi-l ofer pe cel de „amazoană”! Pentru că ştiu că, declarându-ţi război, o să devii din nou o luptătoare veritabilă ce-şi va apăra regatul cu încrîncenare, ce nu va recunoaşte nicio secundă că, printre multiplele virtuţi, mai ascunzi şi câte o rătăcită greşeală maternă...

          Să te pregătesc mai întâi? Să nu atac fără a trimite un sol? Bine! Fie!

          Mai ţii minte, măicuţa mea, că îmi pregăteai toate bunătăţile din lume şi că-mi spuneai să nu las nimic în farfurie, că nu-i frumos? Mai ştii că, la fiecare sfârşit de săptămână, trona pe masa din bucătărie câte o delicioasă plăcintă sau câte o ispititoare prăjiturică? N-ai uitat nici sărmăluţele acelea ce-ţi transformau gura într-un lac de acumulare numai mirosindu-le! Nici tochitura de porc cu brânză, ochiuri şi mămăliguţă! Nici ... nici... Ce să le mai înşirui acum? E destul să-mi amintesc părerea ta de nezdruncinat (oricâte eforturi aş mai fi făcut!) cum că „o fată slabă e urâtă, nu se uită nimeni la ea!” Nici nu vroiai să auzi de talie! Eu să-mi văd de treabă, să las prostiile şi să  „pun mâna pe învăţat”!

          Am pus mâna bine de tot, că acum ai cu ce te lăuda la tot târgul! Dar am pus şi pe mâncare! Şi n-am mai luat-o! Cât am fost „în creştere” şi am mâncat „gospodăreşte”, nu se plîngea nimeni de nimic! Dar, acum, gustul bunătăţilor tale n-a trecut! Îşi cere toate drepturile! Şi câte mai are! Sfintele plăcinte şi-au lăsat urmaşi la tron! Şi nu trece săptămână să nu-ţi „aminteşti” de mine! „Cum să mănânce fata numai prostii din comerţ?!” Mai fă-i câte o „oliţă” de sărmăluţe! „Nu mânca, fată, dacă te îngraşi! Dă la ceilalţi!” Da’... parcă poţi să le dai pe toate?! Ţii „vreo două” şi pentru tine! Că doar le-ai dat de gust! Şi uite-aşa, de câte ori mă uit în oglindă, îmi amintesc ce mândră-mi arătai pozele de bebel, în care eram „tare frumuşică aşa durdulie”! 

          Ţi-am mai ţinut eu piept! Dar parcă poţi de unul singur să lupţi cu o „armată întreagă”? Ghivecele cu flori n-au vrut să primească decât apa cu vitamine din paharele ce se goleau fix când aveai „un pic de treabă” prin casă! Mâncarea „multă şi bună” n-o vroiau nici ele! Şi nici animale nu ne-ai dat voie să creştem în casă, că „doar nu-i locul lor la bloc”! Ce s-ar mai fi bucurat ele, bietele „fiinţe virtuale”!

          Acum, nu mă mai obligă nimeni să „nu fiu slabă ca o cioară”! Dar ce folos, că gustul l-am prins! Şi privirea mi-o întorc repede de la oglindă când nu-mi mai place ce văd! Capul în nisip şi povestea struţului continuă!

          Măiculiţă scumpă, sper că ai înţeles bine mesajul solului pe care ţi      l-am trimis! Şi că nu există cale de negociere! Suntem în relaţii nu tocmai amiabile!

          De aceea, n-o să te îmbrăţişez, nici n-o să te sărut! Dar îţi voi ura din toată inima să fii sănătoasă, să ai parte de toate bucuriile din lume şi.... să mă inviţi din când în când la nişte poale-n brâu! Când mi-o fi inima mai amară!

          Te iubesc, măicuţa mea!