Românaşii mei, mai ţineţi minte? “Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn cu vai-nevoie, zicându-mi: [...] iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?”
Sigur că nu uită nimeni şugubeţele “Amintiri” ale lui Creangă - cu pupăza ne-am “întâlnit” prin clasa a VI-a, cred. Ei! Cu atât mai mult nu pot uita eu! Vă lămuresc îndată!
Terminaseră ai mei de mobilat umilul apartament de bloc (că pe vremea împuşcatului nici nu puteai avea altceva) şi se gândeau cam ce să mai pună ca să fie oleacă mai frumos (fie vorba între noi: ca s-o “pună-n fund pe cumătra când o vedea că la noi e mai ceva ca la ea!”). Şi-şi cumpără una-alta: tablouaşe – să nu zică lumea că nu apreciem arta -, oglinzi – să pară camera mai mare -, flori - cam de plastic, că doar n-o să dăm atâţia bani pe nişte buruieni, care, oricum, se ofilesc! – şi ... un ceas cu cuc. Dintre toate obiectele de decoraţie, abia cântătorul orologiu ne-a vrăjit şi pe noi, moştenitorii. Căci trebuie să vă spun că eram trei la număr. Moştenitori! Cu tot cu părinţi, cinci suflete! Eu, prin gimnaziu, ăştialalţi doi, ceva mai mici.
Frumos mai era! O nuanţă de maroniu lucios (cum era teracota sobelor crescute în apartamentele de bloc, după ce binecuvântările revoluţiei au început să se arate timid prin debranşarea caloriferelor). Sub el, atârnau două lanţuri de vreo doi metri, la capetele cărora se aflau două chestii (greutăţi) sub formă de ştiuleţi. Sarcina de a-l monta sus pe perete, destul de aproape de tavan, i-a revenit şefului (oare?) familiei. Foarte tacticos, tata şi-a exercitat îndatorirea cu conştiinciozitate. Noi, copiii, eram tare nerăbdători să vedem ce-i cu cucul? În mintea noastră, de plozi nescoşi în lume, nu era clar deloc cum stă acolo biata pasăre închisă şi mai şi cântă la comandă.
Montajul fiind finalizat, hai să-i facem proba. Vine “supraveghetorul” principal, mama, să vadă dacă toate lucrurile merg ca la carte. Trage de lanţuri, ridică greutăţile sus, potriveşte acele ceasului şi ... începe tic-tac-ul. Oau! Ce tare se aude! Ca să vedem şi cucul, trebuie să privim până la “şi jumătate”. Privim! La minutul cu pricina, portiţa se deschide, iese un căpşor de lemn maroniu (se cam zărea sârma cu care era ancorat de mecanismul intern al orologiului) şi, în loc să cânte, zbiară un “cu-cu” de-am tresărit toţi cinci. După care, intră şi trage portiţa după el cu un click pe măsura “suavului” cântecel: trosc! Bună treabă! O să simţim de-adevăratelea că trăim! O să “gustăm” fiecare minut al existenţei noastre viitoare!
Dar să vedeţi “la fix” ce plăcut era! Şi dacă te mai prindea şi ora 12 pe acasă, atunci era plăcerea mai mare! Îţi zbiera cucul de 12 ori “cu-cu”! Ce să mai discutăm! De frica “trilurilor” mecanice, găseam motiv să ieşim din casă din jumate în jumate de oră! Şi n-o să vă spun că o bună perioadă de timp gunoiul era dus înainte de vreme, ziarele erau aduse de la cutia poştală, pâinea cumpărată, comisioanele duse vecinilor fără insistenţele obişnuite din partea mamei ...
Am priceput noi, copiii, că pasărea asta nu prea ştie de glumă şi că frăţia cu omologul din pădure e cam ca a cincea roată la căruţă. Însă ai noştri nu erau de aceeaşi părere! Ceasul e frumos şi util chiar dacă sunetul e cam puternic! Zarurile fuseseră aruncate (în traducere liberă: banii fuseseră cheltuiţi) şi cale de întoarcere nu mai era! Mai aveam o speranţă: să vină “cumătra”şi să nu-i placă! Ea a venit! Dar cucul a fost apreciat. Aşa că inima mamei creştea în aceeaşi proporţie cu frustrarea noastră!
Şi mai şi era aşezat în hol, adică în mijlocul casei. N-aveai unde fugi ca să scapi de cuc! Mai rău decât atât: cântăreţul nici nu ştia de ora 12 a.m. şi de 12 p.m. Cânta la fel de sârguincios şi pe timpul nopţii, când ţi-era somnul mai dulce! Nici gând să i se încovoie ciocul de ruşine la ideea că oamenii dorm noaptea ...
Ca urmare, n-o să ne condamnaţi prea tare că am hotărât să sabotăm cucul ... Am încercat să smulgem pasărea din dosul portiţei. Dar nu ne-a mers! Era ancorată bine! Am tras de lanţ înainte şi-napoi, poate l-om bloca. Dar lucrurile erau temeinic făcute pe vremea aceea! Aşa că am furat “ştiuleţii”. Am făcut, însă, o convenţie. Ca să fie “parte dreaptă”, am luat eu unul şi fratele meu pe celălalt şi am hotărât ca fiecare să-l ascundă unde ştie pe al lui. Sora mai mică a fost “favorizată”: ea trebuia să păstreze ... secretul!
Nu ne-a mers chiar cum am voit. Părinţii au găsit “metode” să ne convingă să scoatem greutăţile tăinuite, care nu puteau să dispară din senin ... Dar ceva tot am obţinut: conştientizarea de către cei mari că somnul celor mici e mai important decât mândria deşartă. Cucul n-a mai zbierat noaptea, ci doar ziua. Şi mai ales când venea “cumătra” în vizită! Cei trei Nică ai familiei, ca nişte muschetari veritabili, au tras un semnal de alarmă (de cuc...).
După ani, locul orologiului cântător a fost luat de un altul mai silenţios, cu posibilităţi de reglare a intensităţii sunetului. Un ceas al cărui cânt chiar te trimite cu gândul la trilurile cântăreţilor din pădure. Un ceas care nu mai are nimic în comun cu mecanicul “cu-cu”... E drept că pe asta de-abia dacă-l observi.
Ştiţi ce e absolut uimitor? Acum, relicva cu cuc se află pe perete în livingul fratelui meu, care locuieşte în Cipru, tronând acolo ca un simbol al copilăriei noastre. Nu căntă nici „cu-cu”, nici „pu-pu-pup”, ci doar priveşte ... copilăria unei alte generaţii: una care are doar „3 weeks” (nici cucul nu mai ştie româneşte...).
Şi ştiţi ce mai e ciudat? În livingul meu, tronează o colivie în care-s vreo trei „cuci”: două nimfe şi-un peruş. Nu prea ştiu ei nici de singurătatea cucului, nici de pupatul pupezei. Ştiu de altele! Dar vă dau cuvântul meu că, uitându-mă la ei, văd un alt cuc ... din alte vremuri ...
No comments:
Post a Comment