E o bună perioadă de când am hotărât să descopăr minunile ţării în care ne tot ducem veacul şi de care uneori ne lepădăm cu prea mare uşurinţă, îngroziţi de realităţile dezastruoase din multe domenii. Aşadar, am decis să fac din România mea o ţară de vis, de mister, de taină, o ţară care trebuie să-şi ridice mândră capul pentru minunăţiile cu care a fost binecuvântată! O ţară în care oameni de valoare să-i promoveze cultura şi locurile şi frumuseţea sufletească a neamului! O ţară în care şi românii să manifeste interes pentru turism, pentru bogăţiile ei naturale, pentru regiunile unice în Europa! O ţară în care să fim mândri că ne-am născut!
N-o să aleg pentru descriere zone mai bine promovate, ce ne reprezintă prin frumuseţe sau prin inedit – precum Delta Dunării, sau Transfăgărăşanul, sau Cazanele -, ci un loc de care nu am auzit în şcoală ( la orele de geografie), pe care nu l-am regăsit în vreo emisiune cu caracter turistic, despre care nu am văzut niciodată un material publicitar... Un loc excepţional, în care am resimţit o revelaţie mistică, în care m-am simţit învăluită de aerul misterios al localnicilor...
Să purcedem la drum, aşadar! În circuitul de acum 4-5 veri, am călcat şi şoselele judeţului Mehedinţi. Aflaţi pentru prima dată în aceast colţ al tării, eram absolut fascinaţi de relief. Nimic din ce-am văzut anterior nu se compară cu particularităţile regiunii. Privirea nu ne era deloc obişnuită cu ceea ce descopeream aici: formaţiuni carstice – aveam să aflu mai târziu, documentându-mă - unicat în ţară! Ne-am tot oprit să observăm de aproape „bolovanii” ce ieşeau din pământ, la tot pasul, nicăieri altundeva decât prin pădure, printre copaci. Însă punctul culminant al periplului nostru mehedinţean a fost „vederea” (ar fi impropriu să spun „vizitarea”) Podului lui Dumnezeu. Este un pod de piatră, situat lângă localitatea Ponoarele, în apropiere de lacul Zăton.
Prima reacţie când am oprit maşina( într-un spaţiu cu pretenţii de parcare) a fost să culegem informaţii despre autorul, motivul, timpul construirii podului. Nu mică ne-a fost mirarea când am aflat că este un pod natural (logic, doar este al lui „Dumnezeu”!) şi că imaginea lui sălbatică este învăluită în aura unor legende fascinante! Ba că Dumnezeu ar fi dărâmat tavanul unei peşteri ca să-i vină de hac Necuratului, care – evident! – şi-a găsit altă cale de ieşire pe poarta ce duce la Zătonul Mare! Ba că Cel Atotputernic ar fi construit podul pentru Nicodim ca să ajungă la Tismana... În fine, am vizitat vrăjiţi locurile, am rupt tenişii şi până la lacul Zăton, care, din păcate, în acea perioadă a anului (august) era secat. Însă cel mai captivant moment a fost când ne-am apropiat de gura peşterii de sub pod şi am început să simţim uşor-uşor beneficiile aerului „condiţionat” natural.
Răcoarea din peşteră ne-a ademenit să intrăm câţiva metri în întunericul ei. Transformarea s-a produs şi în interiorul nostru. Soţul meu a inceput să emită nişte sunete, vrăjit de trilurile ecoului. Deşi, iniţial, am protestat, ne-am lăsat şi noi pradă acestei bucurii copilăreşti... Aşa că ne-am transformat într-un „merituos” cor „natural”. Eram doar noi în peşteră, eram „în familie”... Noi şi cu Dumnezeu! Dar nu pentru mult timp! Bucuria noastră infantilă a atras şi alţi turişti. Mărturisesc: mi s-a făcut instant ruşine când am văzut ochii lor extrem de nedumeriţi. Dar mi-a venit o idee salvatoare: le-am spus că e un loc perfect pentru „descărcarea tensiunilor interioare” şi, aţi ghicit, corul s-a mărit cu încă doi participanţi. Aşa că am putut ieşi din peşteră cu fruntea sus...
Lăsând la o parte amintirile „dumnezeeşti”, consider că această zonă ar trebui promovată cu mai mult sârg. Măcar pentru faptul că Podul lui Dumnezeu e unul dintre cele trei poduri naturale existente în toată Europa (şi singurul deschis traficului rutier)! Măcar pentru faptul că, în imediata apropiere, Zătonul mic prezintă o particularitate interesantă: localnicii (puţini!) îţi spun că e fără fund, dar e de fapt o prelungire a peşterii în care se adună apa din vale. Măcar pentru farmecul legendelor pe care oamenii locului ţi le spun cu un aer misterios, de mari iniţiaţi! Măcar pentru istorisirile lor - care, se pare, nu au legătură deloc cu irealul - despre oamenii ce au scăpat absolut nevătămaţi (nu şi maşinile lor!) din accidentele de pe Podul lui Dumnezeu, în urma cărora au plonjat în gol cu camioane cu tot! Unul dintre ei, localnicii îi ştiu şi numele, a ridicat acolo o cruce în semn de mulţumire faţă de divinitate şi în fiecare an vine la ea şi face parastas.
Însă „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii!” Hai să fim noi arhangheli şi să promovăm zona, poate se vor găsi fonduri pentru dezvoltarea ei!
S-auzim de bine!
No comments:
Post a Comment